Ana Maria a făcut-o şi a făcut-o frumos şi a făcut-o clinic. Unele anecdote din timpul examenului te fac să strângi din dinţi şi să-ţi doreşti s-o scoţi din sală cu mâna ta.
Dar acest eseu personal, indiferent de cât de dureroasă ar fi fost ratarea, e dovadă că Ana Maria a început s-o accepte şi s-o cucerească. Ce-mi pare rău e că nu aţi auzit-o citind textul cu voce tare. Timbrul vocii, decisiv pentru examenul despre care povesteşte, dă textului o savoare nebănuită. Poate, odată, Ana Maria va înregistra acest text şi-l vom şi putea asculta.
Tu nu trebuia să dai la păpuşi?!
Totul a început cu Eminescu.
La 4 ani am descoperit volumul mare şi gri din sufragerie din care recitam zilnic Venere şi Madonă până mă durea gâtul: "Suflete de-ai fi chiar demon, tu eşti sfântă prin iubire..."
În prima zi de şcoală, când toţi copiii stâlceau Căţeluş cu părul creţ, m-am ridicat în picioare şi am răcnit: "Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este, lume ce gândea în basme şi vorbea în poezii". Învăţătoarea, siderată, a chemat-o pe mama la şcoală.
După ce am ajuns la Clubul Copiilor am început să-mi înţeleg pornirea artistică mult mai bine. Balet, teatru, dans modern, aerobic, marionete - toate îmi făceau cu ochiul şi nici una nu-mi dădea voie să renunţ la cealaltă.
La cursurile de teatru, fiind nou venită, mi s-a dat un rol micuţ pe care l-am învăţat într-o singură zi. Eram Floarea şi trebuia să fiu gingaşă şi jucăuşă. Plictisindu-mă, am memorat toată piesa şi după o săptămână am reuşit să obţin rolul principal - Prichindel. Parcă mi-a apăsat cineva un buton de care nu ştiam. "Teatru, asta e. Asta voi face", mi-am zis. "Voi fi aplaudată pe marile scene ale lumii".
Când am aflat că înainte să intre la facultate, Florian Pittiş recita cu creionul în gură pentru a-şi îmbunătăţi dicţia, am simţit că am dat peste o mare taină. Îmi închipuiam că îmi voi construi cea mai grozavă voce. În clasa a V-a nu a fost zi în care să nu îmi umplu gura cu creioane, salivă şi versuri.
Am început timid cu Five O'Clock care s-a dovedit un succes, am continuat cu poezii şi dansuri şi am încheiat cei 8 ani de generală printr-o reprezentaţie de zile mari: O scrisoare pierdută, cu costume, decor şi zile fixe de repetiţii. Am fost o Zoe Trahanache costumată ca la carte şi bocăneam apăsat cu tocurile pe parchetul clasei. A fost nemaipomenit să-l văd pe Caţavencu îngenunchiind să-mi sărute mâinile în timp ce eu îi demonstram vasta mea generozitate: "Eşti un om rău... mi-ai dovedit-o... Eu sunt o femeie bună... am să ţi-o dovedesc."
Timp de 3 luni m-am torturat cu un exerciţiu de respiraţie menit să mă înveţe să vorbesc din piept şi nu din gât. Cu picioarele pe perete şi capul atârnând, trăgeam adânc aer în piept şi apoi îmi repetam replicile. În afară de a-mi coborî sângele în cap şi de a ameţi nu ştiu dacă realizam altceva.
În liceu adevărata mea scenă era staţia tramvaiului 5 unde repetam în fiecare dimineaţă fel şi fel de bolboroseli. Pentru dicţie. Cu mintea plină de "ti-pi te-pe ta-pa ta-pa ta-pa to-po tu-pu" şi "i-ri le-re la-ra la-ra la-ra la-ra lo-ro lu-ru", capre, saşi, saci şi alte personaje, stârneam zâmbete şi uimire cu un simplu "Bună ziua".
Habar n-aveam că vorbesc prea subţire şi nu mă deranja că băieţii mai mari îmi spuneau Mimi sau Memo (după roboţelul din Cartea Cărţilor). Credeam că mă avantajează. M-a ajutat să ajung redactor la o revistă pentru copii, unde am prezentat evenimente, am înregistrat poveşti audio şi m-am alăturat pentru o vară clovnului Pompilică, modelând baloane şi făcând teatru de păpuşi.
Când în sfârşit m-am înscris la admitere am fost entuziasmată la culme. De-abia aşteptam toamna repetiţiile şi spectacolele; aşteptam să vină El şi să îmi arunce trandafiri albaştrii pe scenă, să îmi încep zilele cântând: "regardez moi je suis le plus beau du quartier!"
Apoi a venit examenul. Mi-l amintesc de parcă acum aş fi coborât de pe scenă.
***
În teatrul Cassandra roiesc tot felul de personaje ciudate. Candidaţii se plimbă înfipţi, vorbesc tare şi intimidant sau stau prin colţuri bolborosindu-şi replicile. O fată cu un look à la Sinéad O'Connor târăşte după ea o chitară şi ne priveşte pe toţi uşor nedumerit şi trist. Îmi e simpatică şi aş vrea să-i vorbesc, să o întreb de repertoriu şi să-i spun că are nişte bocanci excepţionali. În timp ce mă gândesc la asta fumez, mă maimuţăresc, vorbesc mult, tare şi prost. Nu apuc să o văd intrând la examen.După vreo 20 de minute şi şase ţigări ale mele, iese cu capul în pământ. Înţeleg că nu a fost bine şi mi se pune un nod în gât. Câţiva posibili viitori colegi îmi spun să mă odihnesc ca să nu rămân fără energie pe scenă, dar mi-e prea frică să tac şi să rămân singură cu toate speranţele pe care le-am agăţat de ziua asta.
După mai bine de 2 ore îmi desfac al doilea pachet de Lucky. Liniştea mea e ancorată în ţigări şi conversaţii. Dacă renunţ la astea voi fi o altă candidată la teatru care leşină înainte de a urca pe scenă.
După încă două ore aud: "Se pregăteşte Ana Maria Ciobanu..."
Mai trag un fum disperat, îmi adun tremurând dosarul de repertoriu şi amestecând în gând 3 rugăciuni diferite mă îndrept către foaierul teatrului. Domnul care adună buletine şi care le înapoiază celor picaţi îmi spune să nu fiu emoţionată, să zâmbesc, să privesc în ochi membrii comisiei. Bâigui un răspuns şi el capătă privirea uimită pe care o au în general oamenii când mă aud vorbind pentru prima oară. "Dar tu nu trebuia să dai la păpuşi?"
Îmi face semn să-l urmez şi mă conduce în întunericul sălii de teatru. Trag aer în piept, îmi montez un zâmbet cât mai drăgălaş şi nechez: "Bună ziua".
"Poftim?!", exclamă amuzat un membru al comisiei.
Repet salutul şi mă îndrept către scenă. Mi se spune să stau cum vreau - fie în picioare, fie aşezată. Unul dintre profesori pare amabil. Mă întreabă câţi ani am, de ce dau la teatru, cu ce mă ocup. Pare interesat de revistă şi spectacolele pe care le prezint acolo.
Discuţia nu mă linişteşte. Domnul amabil mă invită să încep cu ce poezie vreau. În loc să încep cu ceva haios, cum ar fi "Mi-am chemat îngerul meu păzitor şi i-am zis: pe unde umbli, mă bodyguard nenorocit?" eu mă arunc în "O tu, eu te doresc, tu moarte, vino, ia-mă!"
Asta le mai lipsea; un glas ascuţit implorând moartea - încă puţin şi o chemau ei. Pe la a cincea strofă mi se recomandă să recit poezia de dragoste. Smiorcăit şi trist, nicidecum pasional şi plin de speranţă cum îmi propusesem, încerc cu: "Sărută-mi ochii grei de-atâta plâns, Doar sărutarea ta ar fi în stare, Să stingă focul rău ce i-a cuprins, Să-i umple de iubire şi de soare".
Doamna din comisie mă priveşte neîncrezătoare.
La fabulă prind curaj pentru că sunt stăpână pe toate personajele şi le pot interpreta pe patru voci de toată frumuseţea. Încep să sper văzând că profesorii mă ascultă. Nu apuc să îmi termin însă acest gând că domnul amabil îmi recomandă să le povestesc o întâmplare tristă din viaţa mea.
Le povestesc ceva ce mă face repede să lăcrimez, dar nu mă simt patetic. Simt că în sfârşit sunt eu, mă recunosc şi abia acum deschid cu adevărat ochii. Numai doi dintre membrii comisiei mă privesc şi mă cuprinde o răceală infernală. Spre surprinderea mea sunt invitată să mai recit şi alte poezii. Şapte la număr.
Vine momentul cântecului şi văd zâmbetele uimite ale profesorilor din faţa mea la auzul versurilor. "Veronicaaaa fată bună şi cuminte".
Un singur gând mă sâcâie: "Ce-o să fac de mâine?"
Unul din membrii comisiei apasă un buton, se aude piesa lui Moby şi trebuie să dansez. Un dans drăcesc, agitat şi lipsit de control se desfăşoară pe scena Teatrului Cassandra; un dans al uitării, şi al nepăsării, al resemnării înainte de final.
Domnul simpatic îmi mulţumeşte şi îmi urează succes: "Du-te şi la păpuşi! E săptămâna viitoare admiterea..."
***
Au trecut 2 ani de la reprezentaţia mea de pe strada Franceză şi forumul studenţilor la UNATC râde de mine. Mă are acolo, vorbind despre repertoriu, despre vise, despre emoţii şi despre cum am picat la cel mai important examen din viaţa mea. Eu am ieşit din scenă şi nu am avut curaj să mă întorc. El a continuat să adune amintiri şi speranţe. Citind cuvintele unor oameni care nu m-au întâlnit niciodată, dar care m-au auzit, mă întreb şi acum dacă ar fi trebuit să mă duc "la păpuşi":"Anul trecut a fost o fată care avea aceeaşi problemă: vocea foarte subţire, o voce superbă după părerea mea. Din câte ştiu eu a picat din cu totul şi cu totul alte motive decât proba de canto. Numele ei de user este Ana Maria. citeşte la topicul: cum am picat...(nu mai ştiu cum) intră şi pe linkul cu liliput să vezi ce voce superbă are chiar dacă e subţire."
"Ai dreptate sammy. Ana Maria are o voce suuuuuper. Eu o am un pic mai accentuată... dar ce s-a întâmplat cu ea? a intrat până la urmă la actorie? Acum înţeleg de ce i se spunea să se ducă la păpuşi... Dar îmi place la nebunie vocea ei..."
Un dialog cu Ana Maria:
Cristian Lupşa: Cum ai ales subiectul şi ce-ai vrut să transmiţi?
Ana Maria Ciobanu: Mi-a fost destul de uşor să îl aleg pentru că implica să povestesc una dintre cele mai puternice experienţe din viaţa mea. Nu mai povestisem niciodată cu atâtea amănunte cum s-a desfăşurat examenul meu de admitere la teatru.
Am vrut să transmit ce înseamnă să îţi doreşti enorm un singur lucru, ce înseamnă să îţi închipui atâta vreme că dacă vrei ceva cu adevărat sigur se va întâmpla şi cât de diferit se poate desfăşura totul când te afli la un pas de a-ţi împlini visele.
C.L.: Ce îţi place / nu îţi place la cum a ieşit? Sau, pusă altfel problema - ce ţi-a reuşit şi ce nu?
A.M.C.: Îmi place cum am descris examenul şi faptul că am reuşit să fiu foarte sinceră pe tot parcursul eseului.
Nu sunt foarte mulţumită de impresia generală pe care mi-o lasă textul, în sensul că nu cred că reuşesc să ţin cititorul lângă mine în fiecare moment şi nu sunt sigură că reuşesc să transmit suficientă emoţie pentru ca eseul meu să însemne ceva şi pentru un om care nu şi-a dorit vreodată să dea la teatru.
C.L.: Tehnic, care a fost cel mai greu lucru de făcut?
A.M.C.: Trecerea de la cele peste 3.000 de cuvinte care reprezentau draftul 1 la cele 1.800 câte au fost în draftul 2. Mi-a fost foarte greu să renunţ la anumite paragrafe, momente, citate şi să reuşesc să găsesc firul central al textului. Am rătăcit multă vreme printre rânduri, fără să găsesc un fir narativ.
Foarte greu a fost, de asemenea, să scap de senzaţiile mixte pe care le aveam în legătură cu acest episod. Am fost la câţiva paşi de a mă înscrie din nou la teatru şi la alţi câţiva de a decreta că teatrul nu e pentru mine. Răzgândirile acestea nu mă ajutau deloc să găsesc ideea centrală.
C.L.: Câte drafturi ai scris până la varianta finală? Care a fost cel mai greu?
A.M.C.: Trei şi jumătate. Cu siguranţă draftul 2 a fost cel mai dificil pentru că a reprezentat o schimbare radicală. Draftul 1 este un mult prea lung prilej de amuzament acum.
C.L.: Cât de mult te-ai expus prin el? Cât de mult consideri că ai lăsat să se vadă?
A.M.C.: Am expus unul dintre cele mai importante capitole din viaţa mea, dar a fost plăcut pentru că au trecut doi ani de atunci şi dezamăgirea, furia, tristeţea, nu mai sunt la fel de proaspete. Cu siguranţă dacă aş fi scris acest text la câteva zile după examen, m-aş fi expus în feluri de care nici nu sunt conştientă acum. Într-un fel îmi pare rău că nu am scris mai mult atunci, aş fi avut un material grozav pentru eseul de acum.
Am lăsat să se vadă tot ce mi-am amintit că am simţit şi am făcut atunci. A fost poate şi un exerciţiu cu mine pentru că după examen, de supărare, m-am ferit să privesc totul obiectiv şi nu am avut curaj să disec situaţia.
Mai multe despre contextul acestui text în Argumentul lui Cristian Lupşa.