Re-Start: criza ca operă revoluţionară de artă

(Puţinele rînduri care urmează fac parte din introducerea intervenţiei mele din cadrul mesei rotunde Re-Start, organizată de revista Arhitext, în zilele de 25-26 iulie 2009, la Dealu Frumos.)

Nu putem "restarta" decît ceea ce a fost întrerupt, neterminat, pentru că este interminabil. Ceea ce a fost obligat să se retragă în "virtual", fiind împins în trecut în mod artificial. Nu avem de început sau de reluat nimic, ci doar de continuat întreruptul, de manifestat latentul, de actualizat virtualul, de consolidat insistentul, fragilul.

Lucrurile s-au oprit, poate, de mult, iar criza nu constă decît în faptul că am tras prea mult de ele.

Pe de altă parte însă, criza actuală este o criză "artistică", un triumf al talentului: arta crizei, care i-a izbutit puterii înseşi, nu anti-puterilor sau contra-puterilor, printr-o "revoluţie interioară", printr-o conversiune internă. După ce le-a discreditat, capitalismul şi-a adjudecat arta şi cultura. Pentru că am depăşit nevoia, ar fi trebuit să ne ocupăm efectiv de artă şi de cultură. Mascat, sub aparenţa necesităţii întreţinute, capitalismul contemporan vehiculează, de fapt, artă şi cultură.

Trebuie, aşadar, să le mulţumim, să le fim profund recunoscători celor care, în înţeles strict, au provocat, au inventat, au creat criza actuală, nu să ne prefacem a-i moraliza, a-i culpabiliza. În calitatea lor de artişti revoluţionari, autorii crizei actuale trebuie omagiaţi şi urmaţi, continuaţi.

În plină confiscare estetizantă capitalistă, arta este singura resursă politică pragmatică adecvată, care însă, pentru a fi eficace, trebuie utilizată cognitiv, nu estetic. Esteticul a devenit principala capcană politico-economică.

Nu există un eveniment al crizei, dar se manifestă, deja, un fel de jubilaţie secretă, sadomasochistă, a sfîrşitului, ca şi o speranţă, la fel de nemărturisită, că această criză va putea ţine loc de critică, de auto-critică revoluţionară şi "va face curat": "după" va fi "altfel", gîndim noi, încredinţîndu-ne, prin delegare impersonală, lipsa de acţiune unui proces istoric "obiectiv", pe care, să nu ne ferim de cuvinte, cu fereală, cu mauvaise conscience, îl interpretăm deja, adică îl performăm "ca pe o" revoluţie, pe post de revoluţie, în locul revoluţiei devenite inutile şi dovedite imposibile: "revoluţie", tocmai de aceea, fără subiect utopic autoproclamat. Preferăm să "acţionăm" pasiv, şiret, ca obiecte: ne facem pasibili de o revoluţie prin transfer de care, apoi, să nu mai putem fi judecaţi, să nu ne mai putem acuza, să nu mai avem a ne dezvinovăţi, cu care, pe scurt, să nu mai putem fi şantajaţi. Subconştient, adică adaptativ, omul învaţă întotdeauna istoria, adică învaţă cum să continue, cum să reia fără a se repeta, cum să se tragă pe sfoară. Adevăratul geniu, la fel de nemărturisit, al speciei umane constă în inventarea formelor de reluare, de re-start.

Să recunoaştem deci: am vrea ca actuala criză, de care parcă ne agăţăm, să ne rezolve problemele pe care nu vrem să ni le recunoaştem pe faţă, în mod deschis.