Studiul Ierusalimul imaginar merită continuat şi din acest motiv: artiştii propun uneori structuri arhitecturale stranii, care sunt evident amplificări / adiţii / rescrieri ale celor existente împrejurul lor dar care, precum acest templu circular, devin cu totul noi şi extrem de sugestive în discuţia despre spaţiul sacru.
***
Străduţa care duce către garsoniera mea este îngustă în felul străzii Sforii din Braşov şi pavimentul, mai ales seara, răsună la orice pas; este atât de linişte încât păsările care şi-au făcut cuib în fragmentul de ruină lăsat în faţa blocului, peste care au crescut glicină şi iederă, cântă asurzitor; a locui în Buda este totuşi frustrant, în primul rând ca urmare a senzaţiei că dormi în muzeu, iar în al doilea rând pentru că eşti decuplat de viaţa "reală" a oraşului de jos. Cei de la Collegium, amabili, mi-au făcut favorul de a-mi da această garsonieră pe Uri utca 41, care este la două minute precis de Szentharomsag ter (Piaţa Sfintei Treimi), unde e Collegium (fosta primărie a Budei); dar regret că nu locuiesc în oraş, pentru că sunt prea aproape de "serviciu" şi, deci, nu am timp să mă prepar psihic pentru "muncă", aşa cum se întâmplă acasă, unde jumătatea de oră ce separă casa de facultate înseamnă lectura jurnalului şi parcurgerea Căii Victoriei de la Dâmboviţa la Piaţa Universităţii. Apoi, pentru că e prea linişte.***
Collegium Budapest este găzduit în fosta primărie a Budei şi arhitectura clădirii - renaştere "vernaculară" - fără să fie impresionantă, este restaurată excelent. Contrastul (dintre mobilier, computere, lămpi şi cablatură pe de o parte - toate hi-tech - şi ancadramentele de piatră ale uşilor şi pardoselilor, iedera curţilor interioare şi atmosfera de claustru mânăstiresc în care se studiază şi se discută pe de altă parte) naşte o tensiune agreabilă în modul în care percepi spaţiul: eşti acum şi atunci, deopotrivă.Că guvernul a dat spre folosinţă clădirea acestui institut de studii avansate în 1991 şi că sprijină băneşte (parţial) activitatea lui, mi se pare sugestiv, mai cu seamă dacă e să comparăm cu relaţia statului român cu Colegiul Noua Europă al profesorului Pleşu, una de şicane şi de dezinteres complet; statul român nu a reuşit nici măcar să stea neutru, dacă tot nu are tragere de inimă să ajute un astfel de centru de excelenţă şi, cumva, gestul echivalent celui făcut de unguri nu mi-l imaginez: Andrei Pleşu în Primăria Capitalei şi noi în sala de întruniri, miercurea, privind spre Herăstrău? Hmmm...
***
Scriu aproape în permanenţă şi pentru că martie şi aprilie [2000] nu au oferit o vreme îmbietoare pentru plimbări şi, de altfel, singur nu prea am chef să le fac; când totuşi închid computerul, pentru că mi-s ochii arşi de atâta privit în el, mă duc să privesc arhitectura oraşului; fără să fie Viena, Budapesta a reuşit să păstreze, în ciuda distrugerii din 1944-1945 (am văzut la CEU în martie 2000 o expoziţie despre asediul oraşului, absolut cutremurătoare), un centru istoric semnificativ căruia, adăugându-i comerţ şi zone pietonale, l-a transformat în atracţie turistică: un număr enorm de vizitatori (9 milioane?) este aşteptat în 2009 în oraş (!) şi circa 10% din PNB sunt asigurate din turism. O ştiu de altfel pe pielea mea, pentru că Buda, altfel sensibil inferioară Sibiului, este asediată de turişti (m-am întrebat o dată în câte astfel de instantanee, videocasete sau poveşti apar pe post de figurant, de trecător, de "ambient"?). Pătrund peste tot, fotografiază fiecare centimetru - mai ales japonezii (cred sincer că oamenii aceştia nu văd nimic şi nu înţeleg nimic pe unde se duc, ci doar acasă îşi privesc poate recolta de filme şi fotografii).
***
Chiar lângă Moskva ter, care e la două staţii de autobuz de cetate, chiar în nord-vest, la poalele acesteia, este un ansamblu în maniera lui Imre Makovecz, părintele arhitecturii "organice" ungureşti. Piatră, lemn, ev mediu, umbre profunde de gotic vernacular revizitat din perspectivă postmodernă: forme contorsionate şi masivitate.Mi-l amintesc de când a conferenţiat în sala Amfiteatru a Hotelului Intercontinental din Bucureşti la o conferinţă a UAR parcă de la începutul anilor '90. Cu cizme, chimir, mustaţă întoarsă, ne-a anunţat că ei au stârpit comunismul, după care ne-a arătat o parte din lucrările sale, pe care de altfel le ştiam de la Venezia unde, în 1991, pavilionul unguresc a prezentat doar această arhitectură organică (cu un catalog excepţional, pe care încă îl păstrez). Ce e "organic" în ea? Materialele şi, poate, o revizitare a national-romanticism-ului care are în Ungaria opere remarcabile, precum Muzeul de Arte Aplicate 1896 (Lechner). Altfel, este o utopie, care încearcă să recupereze o "maghiaritate" mitică, un ev mediu cu biserici "păgâne", ambigue în sacralitatea lor imprecis creştină, cu "idoli" şi semne astrale ale unui sentiment sacru cosmic, rural-folcloric. Adus în arhitectura urbană şi mai ales în astfel de block-uri relativ înalte, organicismul îşi pierde supleţea pe care Makovecz o are în bisericile sale şi inventează fortăreţe.
De fapt, nu am fost convins încă, deşi mi-aş dori, nici după vizitarea unor lucrări ale lui Makovecz şi ale şcolii sale, că fractura dintre rural / vernacular şi urban / cult este traversată deocamdată şi pe altundeva decât pe puntea pitorescului şi a nostalgiei după vârsta de aur medievală plânsă şi de Eminescu. Ecouri însă ale acestui organicism răzbat însă până la noi, unde Şerban Sturdza bunăoară, dar şi alţi concitadini de-ai d-sale (Radu Mihăilescu) pot fi în unele din lucrările lor "recuperaţi" în această paradigmă nostalgic-postmodernă, oarecum regionalist-critică în sensul termenului lui Frampton. În ceea ce-i priveşte pe români, mai degrabă locală decât pan-regională şi lipsită (o spun apreciativ) de vâna oarecum sumbră, violentă a multora din lucrările monumentale, mai ales dintre cele urbane, ale colegilor unguri.
Întâmplarea face ca, întors la Bucureşti de Paşti, să dau la Mincu peste o expoziţie a Asociaţiei Karoly Kos pe care o conduce şi tutelează patriarhal Macovecz. Nu mi-am schimbat nici admiraţia, nici criticile. Multe lucrări arată mai bine în fotografie decât în realitate, totuşi.
***
Se restaurează o clădire din Szentharomsag ter şi, pentru a proteja statuia unui kouros cu pălărie pe cap care îi precede intrarea, muncitorii au împachetat-o în polietilenă şi au legat-o cu sfoară, o acţiune de care bulgarul Christo ar fi mândru. Ieri seară însă, mergând spre casă, am observat că, prin polietilenă, vreun şugubăţ îi scosese flăcăului nostru puţa afară...***
Tot aseară (17 aprilie 2000), la CEU un excelent concert Harry Tavitian. Sală plină, studenţii români în păr, unii doar din patriotism, dacă e să mă gândesc la feţele lor, vorba lui Caragiale, nedomirite, din vremea cântării de o oră şi jumătate. Harry, postmodern cât încape, plonjând din Codex Caioni în negro spirituals şi de aici în melodioare elementare cântate sacadat şi sparte deîndată de acţiuni brutale asupra (împotriva?) pianului însuşi, care în cel mai fericit caz va trebui reacordat. Uneori i-ar fi prins bine intervenţiile secunde, dar inspirate, ale lui Corneliu Stroe, pe care mi-l amintesc stând cu ochii pe Harry în concerte în felul în care cei cu tabla îl pândesc pe cel cu sitarul sau pe solistul vocal în muzica indiană, ştiindu-l imprevizibil şi încercând totuşi să-i anticipeze cu o fracţie de secundă mai devreme următorul zvâcnet. De altfel, sunt fascinat de aceste două forme de creaţie spontană pe temă dată, care sunt jazz-ul şi muzica indiană clasică, fără a fi expert în ele. Compoziţia este aici extrem de fluidă: când propunând anamorfoze în limitele temei, când evadând din ea în bucle care redistribuie materialul sonor al temei, când de-a dreptul plecând, prin analogii sugerate de temă (de la When the saints are marching in la vals aseară, bunăoară), "afară" cu totul, numai pentru a se revizita câteva clipe mai tâziu tema.Căldură mare; concertul însă le va da românaşilor noştri ceva curaj să mai vorbească şi despre altceva decât handicapaţi şi cianură pe aici, sper: le luceau ochii de mândrie după, ca şi când ar fi avut vreun merit în concert. Sigur, nici pe mine nu m-au lăsat reci laudele collegienilor pe care îi adusesem şi care acum toţi vor CD-uri cu Tavitian, deşi ştiu că nu sunt de găsit acasă, din motive care îmi scapă. Îmi amintesc ce tevatură a fost şi câte legături personale am pus în mişcare doar ca să aflăm măcar unde e partitura la Oedip: există o copie ferfeniţită în biblioteca de la Conservator, dar care nu poate fi xeroxată; francezul care întrebase de ea - admirator al lui Enescu - s-a lăsat păgubaş. Dar de ce nu aduseseră organizatorii, sau Harry însuşi oarece CD-uri, nu pricep: până şi peruvienii care cântă iarna în gurile de metro şi vara pe Vaci utca (au ieşit deja în faţă la hotelul Taverna, a cărui berărie ţine afişul cu un bufet peruvian) au cu ei CD-uri şi casete cu care te îmbie. Ce-i drept, nici eu nu aveam cărţi de vizită la mine şi m-am cam făcut de râs: am văzut şi vreau să îmi cumpăr o cutie metalică pentru ele, de felul tabacherei; poate dacă am un obiect mai preţios, asta mă va motiva să-l car cu mine permanent, ca pe actele de identitate.
Bineînţeles, personalul ambasadei noastre se distingea prin hainele demodate şi prin aerul de buimăceală în acel concert de jazz. Bărbaţii au, unii, feţe & tunsori (şi, deci, cefe) de boxeri lăsaţi (dar recuperaţi apoi de serviciile secrete); în discuţii stau ciotcă, să nu cumva să le dispară aerul de conspiratori asediaţi de străini, dacă se amestecă cu aceştia. Nu sunt tentat să-i cunosc pe oficialii români, de altfel. O excepţie, secretarul I al ambasadei, bihorean de origine, dezinvolt în mediul unguresc, care a şi participat la Collegium la o conferinţă despre situaţia din Kosovo a ambasadorului american (ocazie cu care limba de lemn a comunicatelor oficiale s-a bătut pentru întâietate cu aroganţa care îi face uneori de nesuferit pe oficialii americani...)
***
Tata mă întreabă la telefon dacă am ceva probleme pe aici pentru că sunt român. În afară de ruşinea îngrozitoare pe care a trebuit s-o suport pentru evenimentele legate de poluarea cu cianură şi celelalte urdori ale comunismului triumfător, nu, nu am. Doar o umilinţă nesfârşită că nu pot să fac nimic împotriva nesimţirii celor în cauză şi a guvernului care nici măcar nu-şi cere scuze, deşi e vinovat cel puţin pentru nepedepsirea ălora.Nu m-am simţit tocmai în largul meu de 14 şi 15 martie 2000, când seara piaţa din faţa Collegium-ului (în faţa catedralei, aşadar) era plină de "honvezi" călare, de recitatori (nu sunt extrem de curios să aflu ce este în patosul acelor texte) şi de oameni cu torţe care au înconjurat cetatea apoi. Dar nu pot să nu recunosc că, atât cât am văzut, arăta oricum superior destrăbălării care se petrece an de an la Alba Iulia - atât la tribune, cât şi jos, în "masse". Mă întreb dacă la noi mai poate exista curând un sentiment patriotic fără tuşe ridicole (când îmi amintesc numai de circul de la Călugăreni, de un prost gust greu de egalat, patronat de guvernul Văcăroiu prin 1995 mă apucă greaţa) şi îmi dau seama că, de fapt, un sentiment patriotic pozitiv trebuie nutrit cu lucruri care se spun despre ţara ta şi despre tine, cetăţean al ei, de care să poţi fi mândru.
În afară de concertul lui Tavitian şi de prezenţa profesorului Alexandru Zub, nu am încă nici un motiv ca - aici - să fiu mândru de ţara mea.
(va urma)