Size matters?

Am fost, ca şi mulţi dintre dumneavoastră, cei care veţi fi citind aceste rânduri, înfuriat de diletantismul unora dintre luările de poziţie asupra oraşului din ultima vreme. Unii dintre cei ce ne "lăsau să ştim", vorba englezului, cum devine treaba căutau faimă sau expunere pe sticlă, aflându-se prin zonă; alţii doreau să nu se vază propriul habarnamism (cred că pompierii ies cei mai şifonaţi aici, ca instituţie avizatoare şi, apoi, vindecătoare de clădiri...); în fine, alţii amestecă răstignirea cu real estate-ul, respectă legea statului numai dacă le iese temei la catastif din ea şi sunt gata să profereze imediat insulte etnico-religioase dacă "celălalt" nu se conformează.

Am fost, ca prea puţini dintre colegii mei, nemulţumit de lipsa de reacţie a breslei, sub forma instituţiilor acesteia şi m-am simţit nereprezentat în spaţiul public. Ca de fiecare dată când acest lucru se întâmplă, îmi amintesc întrebarea exasperată a dlui Sorin Ioniţă: "Unde sunt arhitecţii români?"

Arhitecţii români, domnule Ioniţă, s-au cam mutat de la noi, din spaţiul public oricum. Cu BMW-ul câştigat din bula imobiliară cu tot. Locul lor e deşert şi mut. În loc de cercetare pe zona infra-locuirii (sau, cu altă sintagmă, a "locuirii extreme"), găsim teritorii de acţiune artistică. În loc de gândire (auto)critică, găsim campanii de diabolizare în presă, deloc inocente. Dacă se mobilizează pentru câte vreo cauză ce li se pare dreaptă, află că, de fapt, au ajutat la scăderea preţului vreunui business căruia trebuia să i se schimbe acţionarul majoritar (à bon entendeurs, salut, vorba lui nenea Iancu). În loc de poziţii instituţional exprimate, găsim câteva poziţii individuale asumate nu în numele experienţei profesionale, ci doar în cel al activismului, de către unele, puţine, ONG-uri active pe spaţiul public urban. Nimeni nu (mai) penalizează (fie şi doar critic, dacă legal nu se poate) bazaconiile autorităţilor locale şi naţionale.

Am evitat să intervin în scandalul arzător din ultima vreme, pentru că, încă, nu e loc şi răgaz pentru dreaptă cumpănire, nici pentru argument. Provenind din zona "cetăţeanului-în-loc-de-expert" nu este validă decât nemulţumirea. Or, ea identifică ţinte false şi propune soluţii, ca să le spun eufemistic, "post-moderne". Nu am să construiesc eu aici argumentele pe care trebuia să le propună spaţiului public zona instituţionalizată de expertiză în arhitectură şi urbanism. Deşi are şi ordin şi registru, această zonă tace.

Or, manipulatoriu, şi discursul cetăţenesc este sistematic trimis pe răgălii după ţinte false, unde el se duce falnic. Spre pildă, când vine vorba de atacul asupra clădirilor istorice, care e real, nimeni dintre "liderii de opinie" nu trimite la federarea eforturilor diferitor grupuri de interese împrejurul reformulării legii patrimoniului. Fără contribuţii sau scutiri fiscale, aceasta e caraghios de ineficientă, dacă nu cumva, pe-alocuri, dăunătoare de-a dreptul patrimoniului pe care era conjurată să îl apere. Limbajul din presă şi din spaţiul politic se păstrează în zona penibilului: un soi de realism socialist regurgitat, cu "bandiţi imobiliari" care "sug sângele" oraşului; cu bobor mobilizat în apărarea nu a venitorelui, ci a trecutului; cu cauze drepte din oficiu şi cu desfiinţarea celui ce gândeşte altfel.

Nu vreau să intru în acest cor penibil de înjurături şi sferturi de adevăr. Vă propun, însă, câteva teme de împreună-reflecţie, asupra cărora să medităm, dacă se poate:

1. Tema organizaţiilor civice, aceea de natură să agrege împrejurul ei fără nicio rezervă pe oricine, expert, factor decizional şi cetăţeni, trebuie să fie păstrarea caracterului public al spaţiului urban, iar nu neapărat a înălţimii reduse a acestuia, ca acum. Nanismul deliberat nu e inocent, aşa cum le place promotorilor lor să considere şi nici nu e intelectualmente mai frecventabil din principiu, doar pentru că e mai, cum să zic ca să evit termenul de "conservator"? - mai păstrător în sine. În plus, e ilogic: dacă, într-adevăr, înălţimea clădirilor ar fi problema unei urbe, la limită cea mai înfricoşătoare dintre acestea ar fi Manhattan-ul. Or, fireşte, asta e o bazaconie.

2. Păstrarea vechiului în sine nu este mai inocentă şi intelectualmente mai frecventabilă. E adevărat că mulţi dintre liderii de opinie, mai ales cei din garda aflată în pragul senectuţii, cred şi spun asta. Raportul dintre nou şi vechi este un pharmakon, un indecidabil: trebuie judecat de la caz la caz, în funcţie de context şi cu argumente irefutabile. Dacă acest lucru nu este cu putinţă, atunci să militeze domnii în cauză mai degrabă pentru o legislaţie complet algoritmată, de tipul "daca A, atunci de fiecare dată şi pentru fiştecine, cu necesitate B", care să fie bătută-n cuie pe porţile comiţiilor de monumente, astfel încât să fii convins fără putinţă de tăgadă că, dacă ai îndeplinit tot ce scrie la intrare, obligatoriu vei obţine rezultatul scontat, acelaşi de fiecare dată. Şi să urmărească doar abaterile de la ea. Un oraş este suma conservărilor şi a înnoirilor sale la fel de mult cum fiecare edificiu în parte este un proces, nu un (singur) obiect: o federaţie de ipostaze, de felul "Nudului coborând scara" duchampian.

3. Spaţiul public are, de acum înainte, un caracter negociat. Aceasta înseamnă că a) există proprietate privată şi publică în oraş, în proporţii inverse decât cele de acum douăzeci de ani; b) ambele au acelaşi drept de exerciţiu nestingherit asupra oraşului; c) că "softul" public trebuie scris de toţi participanţii la spaţiul public, nu numai de experţii sectoriali, oricât de legitimă li se va fi părând, lor şi publicului d-lor, cauza pe care, cu inocenţă sau din interes la fel de legitim, inclusiv patrimonial, o aclamă; d) că la masa negocierilor se vine pregătit cu argumente, nu cu răcnete şi probozeli; indiferent cât de "îndreptăţite" pot părea din principiu cauzele pe care le apără lobby-iştii sau experţii, sau cetăţenii indignaţi cărora, eventual, vreunul dintre aceste grupuri le furnizează ideologia, dacă nu şi finanţele; e) că, în fine, că soluţia rezultată din negociere poate fi doar una parţială, inconfortabilă pentru una sau mai multe dintre părţi, care n-au decât să vină mai pregătite la masa negocierii data viitoare.