În absenţa tatălui

Citiţi prefaţa şi postfaţa acestei cărţi.

Casa în care locuiam fusese construită înainte de război, la intersecţia a două străzi, cu o cameră mare exact pe colţ, să fie magazin, dar când a venit războiul, magazinul s-a închis şi proprietarul a închiriat casa unor familii, care au împărţit-o cu acordul lui în două apartamente de câte trei camere, unul în partea din faţă, celălalt în partea din spate, cu intrarea prin curte. Părinţii mei s-au mutat în apartamentul din spate la vreo doi ani după război, nici nu ştiu dacă se născuse fratele meu mai mic.

Proprietarul era un boier care avea o moşie într-un sat deluros, cred că se numea Mărgineni, venea o dată la o lună sau la două luni în oraş cine ştie cu ce treburi, atunci trecea să-şi ia şi chiria, oprea în faţa porţii într-un docar care mă fascina, cu nişte roţi de lemn încă o dată cât mine de înalte, tras de un cal plin de spume, boierul era bătrân de tot, cât un munte, cu palme ca lopeţile, purta mereu o pălărie cu boruri cât roata de căruţă, uşor pleoştite, cu părul alb, ca în poveşti, îmbrăcat mereu în alb, cu lavalieră, se sprijinea într-un baston cafeniu, cu măciulie de alamă, mă mângâia mereu pe cap şi scotea din buzunar o acadea, dar nu-mi amintesc să-mi fi spus vreodată ceva. Nu ştiu când, era demult, n-a mai venit, murise, n-avea pe nimeni, casa a preluat-o statul, dar noi am rămas chiriaşi.

Mi-am amintit toate astea când mama ne-a spus să ne pregătim că duminică mergem să-l vedem pe tata la Mărgineni.
O să vedem şi docarul, am întrebat-o eu,
ce docar, nu se dumirea ea,
a trebuit să-i povestesc despre moşul care-mi dădea acadele, a dus mâna la gură uimită,
mai ţii tu mintea toate astea, m-a întrebat, erai atât de micuţ,
ţin minte, i-am răspuns mândru, ţin minte şi cum şedea de vorbă cu tata în curte, lângă oţetarul ăla uriaş, o să-l vedem, am insistat,
nu ştiu, a zis ea după o vreme, habar n-am unde şedea Mircescu, deci aşa-l chema pe boier.

Tata fusese condamnat la şase ani închisoare şi fusese trimis la puşcăria de la Mărgineni, unde putea să muncească şi dacă se ţinea de muncă şi n-aveau niciun cui împotriva lui îi reduceau pedeapsa, adică putea să vină mai repede acasă. Mă rugam în fiecare seară să se-ntâmple asta. După câteva luni, mama a avut voie să-l vadă, chiar să-i ducă un pachet cu mâncare şi a obţinut permisiunea să ne ducă şi pe noi, dar ne-a spus doar cu o zi înainte, când o tot întrebam pentru cine face atâtea pregătiri, o să vină cineva la noi, nu mai fripsese de mult o bucată de carne atât de mare, cine ştie pe unde o găsise, şi nu mai făcuse de mult o grămadă atât de mare de cornuleţe, mai cumpărase şi două pâini mari negre, pe care le învelise în şervete, să nu se usuce.
Şi noi ce-i ducem, a întrebat fratele meu mai mic.
Nimic, pe voi, a răspuns mama, şi e destul, a insistat el, e prea destul.

Eram atât de emoţionaţi amândoi că nu puteam dormi în seara dinaintea plecării, ne răsuceam pe-o parte şi pe alta,
ce-i cu voi, întreba mama, nici ea nu dormea,
eu m-am ridicat în fund, nu mi-e somn, am spus,
nici mie, a zis îndată fratele meu mai mic,
culmea e că nici mie, a spus mama,
atunci povesteşte-ne ceva, a zis fratele meu mai mic,
nu mai sunteţi voi de poveşti, a zis mama,
ba da, ba da, a insistat fratele meu mai mic,
ştii ce, am spus eu, povesteşte-ne cum l-ai cunoscut pe tata, ne-ai promis de atâtea ori c-o faci şi n-ai făcut-o,
mama a zâmbit, credeam c-o să înceapă imediat, dar s-a făcut linişte şi parcă plutea ceva în întunericul din cameră luminat de lumina lunii care pătrundea pe fereastră,
chiar vreţi asta, a întrebat într-un târziu mama, fără să se mişte din patul ei,
vrem, am strigat amândoi.

S-a aşezat în fund, o distingeam cu greu în întunericul albăstrui sprijinită de perna plină cu fulgi pe care o îngrămădise în spatele ei, m-am aşezat şi eu la fel, fratele meu mai mic a rămas lungit, a adormit după câteva minute, dar eu cred că am stat treaz până la sfârşit, poate să fi închis la vreun moment ochii, dar tot ascultam, parcă pluteam în altă lume şi-mi închipuiam ce auzeam, eram atât de concentrat să nu pierd ceva că mai mult ca sigur am pierdut multe, când am deschis ochii nu mai şedeam în fund şi se făcuse lumină şi mama se auzea trebăluind în antreu.

Mama era o superbă fată de optsprezece ani atunci când viitorul meu tată s-a întors din războiul care nu se sfârşise. Viitorul meu tată plecase pe front din primul an al războiului, simplu soldat, nu împlinise nici douăzeci şi doi de ani. Era foarte priceput la maşini, pe vremea aceea erau puţini în stare să conducă un automobil şi încă şi mai puţini în stare să-l repare, iar el îşi petrecuse o grămadă de vreme în ateliere auto după ce renunţase la şcoală şi învăţase ca nimeni altul să umble în motoare. Un ofiţer care avea de vreo două ori vârsta lui l-a luat şofer. Aşa a scăpat de linia întâi, nu cred să fi omorât pe cineva cât a rămas pe front, deşi a tras cu puşca, n-a vrut să-i vorbească vreodată mamei despre front.

La Cotul Donului i-a prins iarna năprasnică, viitorul meu tată a îngheţat, cât pe ce să-şi piardă labele picioarelor, norocul lui a fost că a ajuns la un spital nemţesc din Lvov, mult în spatele primei linii. Încercam să-mi aduc aminte hărţile pe care le văzusem, să-mi imaginez unde erau locurile despre care vorbea mama, mi se părea că plutesc în nişte spaţii imense, abia le cuprinde minte mea.

La Lvov, tata se nimerise împreună cu ofiţerul căruia îi era şofer, degerat şi el sau rănit cumva, mama nu ştia, a rămas câteva luni în spital, doctorii nu se hotărau dacă să-i taie picioarele sau nu şi pe urmă brusc şi-a revenit, călca greu, dar era întreg, avusese noroc din nou. S-a întors în ţară şi la sfârşitul permisiei, când s-a dus la garnizoană, l-au anunţat că e lăsat la vatră. Nu ştia dacă să se bucure, nu voia să treacă drept laş. A socotit că e un semn bun. A fost un semn bun, pentru că, la scurtă vreme, a întâlnit-o pe mama.

Satul lui nu era foarte mare, probabil o mai văzuse până atunci, dar n-o băgase în seamă, era prea mândru să se uite după fete, dar cred că mai degrabă mama înflorise ca un boboc ce se desface pe neaşteptate şi n-avea cum să n-o vadă, sunt convins că mama era atât de frumoasă că viitorul meu tată şi-a spus că trebuie să fie femeia vieţii lui şi aşa a fost. S-au plimbat de câteva ori, după ce le ceruse voie părinţilor ei. De fiecare dată îi aducea o pungă plină cu bomboane pe care le mânca tot el în cea mai mare parte, au fost şi la un bal într-o casă a primăriei, de vreo două ori, unde se întâlneau puţinii tineri rămaşi în sat şi dansau pe ritmurile la modă cântate de un grup de lăutari, ragtime, foxtrot, uneori şi dansuri populare, viitorului meu tată îi plăcea mai mult muzica populară şi nu se omora cu dansul, dar aflase că fetele sunt moarte după dansurile la modă.

Mama era mândră că dansează cu el, dar cred că, în afara acelor întâlniri, n-a mai dansat mai mult de două, trei ori toată viaţa. Mama era mândră că se plimbă cu el, era un flăcău care fusese în lume şi văzuse atâtea, încât era convinsă c-o să-i umple serile cu poveşti aiuritoare şi incredibile, dar vorbeau foarte puţin, el abia îşi descleşta gura. De câteva ori a făcut planuri în trei vorbe, o să avem o casă a noastră, o să avem doi copii, o să plecăm de aici, mama mea aştepta să continue, dar el o privea cu ochii albaştri înotând într-o lumină fără sfârşit, mai ronţăia o bomboană şi păşea mai departe semeţ, aşteptând să-l urmeze, spusese esenţialul, mama ştia asta, dar i se părea că nu reuşeşte să intre în lumea pe care i-o descria el, rămânea la margine, ademenită de mirajul de dincolo de gardul lui.

Dar era mândră că merge lângă el, era un flăcău chipeş, era convinsă că o invidiază toate codanele, înalt, drept, cu buze pline, cu ochii de un albastru senin, semăna la chip cu tânărul rege cu care cred că era de-o vârstă, iar pe tânărul rege toate fetele îl iubeau. Într-o seară, viitorul meu tată i-a spus: În toamna asta ne căsătorim. Era fără replică, hotărât şi adjudecat, definitiv, mama a zâmbit, dar cred că i-a făcut plăcere din moment ce nu s-a împotrivit nicio clipă, au păstrat de atunci câteva fotografii cât o carte poştală, în alb-negru şi sepia, într-un decor aiurea, o draperie trasă într-o parte în spatele lor, dezvelind o terasă şi o grădină sau nişte dealuri, o să ni le arate într-o zi, zicea mama, să nu râdem, altele erau vremurile, stăteau drepţi, uşor îmbrăţişaţi, uşor emoţionaţi, ea îmbrăcată într-o rochie de stofă până sub genunchi, mâneci lungi, un cordon din acelaşi material cu doi nasturi îmbrăcaţi şi ei în stofă, un şirag subţire de perle la gât, îşi strânsese cozile lungi într-un fel de coc în spatele capului, care îi lăsa dezvelită fruntea lată, întotdeauna a fost mândră de fruntea ei, el purta un costum la un singur rând, pantaloni cu manşetă foarte lată, haină cu batistă albă la buzunarul pieptului şi cămaşă cu guler ascuţit, îşi pieptănase părul cu cărare pe partea stângă.

Războiul a mai continuat aproape doi ani, tu ai venit pe lume după ce se sfârşise războiul, mai târziu şi-ăl mic.

Cred că mama a făcut o pauză sau eu aţipisem că parcă m-am legănat o vreme, după care am auzit-o iar povestind. Erau amândoi din familii cu mulţi copii, mama mai avea cinci fraţi şi surori mai mari sau mai mici, iar viitorul meu tată mai avea patru fraţi şi surori mai mari, el era ultimul, născut târziu, când sora cea mai mare se pregătea să se mărite. Părinţii lui nu spuneau niciodată că sunt bogaţi, dar aveau câteva dealuri cu pruni, pogoane multe pe care cultivau porumb, o fâşie de pădure, destul pământ să împartă fiecărui copil o bucată îndestulătoare, însă le-au cerut mai înainte să înveţe să stea pe picioarele proprii, aşa se face că doar una dintre fete a rămas în apropierea lor, măritându-se cu un flăcău pe care îl ştia de mică, cealaltă s-a măritat la oraş, cu un inginer care umbla prin Ardeal, mai ales, să caute zăcăminte de gaze naturale, uimind lumea, băieţii au plecat în lume, unul şi-a deschis prăvălie în Câmpina, la Câmpina fusesem şi noi o dată, ştiam unde e, un altul a ajuns meşteşugar la Târgovişte.

Veneau rar să-şi vadă părinţii, dar după ce bătrânul s-a stins pe neaşteptate, când viitorul meu tată abia împlinise cinci ani, obişnuiau să se strângă cu toţii la marile sărbători ale anului. Mama viitorului meu tată era o femeie mică de stat, dar aprigă, neobosită, nu se plângea niciodată, trebăluia dinaintea zorilor până noaptea târziu, nimeni nu înţelegea cum de ţine în mână o gospodărie atât de mare doar cu două ajutoare. Băieţii îi semănau la chip, aveau părul ei şaten şi ochii ei albaştri, doar că unul era mai subţire, altul mai scund şi rotofei, altul bondoc, niciunul nu aducea cu bătrânul a cărui fotografie atârna înrămată deasupra patului conjugal, drept de parcă înghiţise un făcăleţ, cu pălărie ţuguiată, ochi negri adânciţi în cap, mustăţi mari întoarse cu vârfurile în sus, cum se purta la începutul veacului trecut.
Lui îi semeni.

Brusc m-am trezit,
chiar îi semăn, am întrebat eu,
mama a dat din cap în întuneric şi a continuat.

Peste noapte, prichindelul n-a rămas decât cu mama, înmormântarea a fost ca o petrecere ciudată, cu mulţi oameni necunoscuţi, nu prea înţelegea el ce se întâmplase, dar l-a preocupat scurtă vreme, pentru că exact atunci începuse să înţeleagă cum e lumea, pleca duminicile de vară pe dealurile încă sălbatice şi nu se oprea din mers decât târziu, când nimic nu i se mai părea că aduce cu ce ştia el, apoi dispărea tot la două, trei zile, abandona cărările bătătorite, se căţăra printre cioturi şi bălării cât omul, străbătea păşuni, căuta poieniţe din care să vadă cât mai departe orizontul şi era uimit mereu de cât de nesfârşită e lumea, se întorcea acasă pe înserat, mort de foame, şi în timp ce viitoarea mea soacră, viitoarea ta bunică îi punea în faţă o strachină cu mâncare, el nu lua seamă la valul de dojeni, cu gândul la ce văzuse, întreba întruna: mamă, ştii cât de mare e lumea, o s-o văd pe toată, ea îl dojenea de formă, nu trecuse niciodată de marginea satului, nu învăţase carte.
De unde ştii toate astea, am întrerupt-o eu.
Ştiu că aşa a fost şi dacă mă mai întrerupi, mă opresc de tot.

Am tăcut.

Spre deosebire de fraţii lui, continua mama, nu se îndemna spre învăţătură, învăţătorul îl trezea mereu din visare, dar el nu ştia să spună pe unde-i umblase mintea. Într-o zi nu s-a mai dus pur şi simplu la şcoală, n-a spus nimănui, iar când maică-sa a aflat era prea târziu, venise vara, nu trecuse clasa. Săptămânile dinainte le petrecuse privind ciucit automobilul notarului, negru strălucitor, cu copertină şi roţi mari şi spiţe argintii, al cărui motor păcănea ritmic de îndată ce şoferul învârtea o cheiţă făcând întreaga maşină să trepideze. În faţa radiatorului avea faruri de alamă strălucitoare în care îi plăcea să-şi privească imaginea distorsionată, în partea din spate, pe roata de rezervă, cineva scrise­se cu vopsea albă, cu litere mari, caligrafiate, adresa unui atelier mecanic din Câmpina, îşi imagina că acolo e un fel de rai al automobilelor. Aflase că e destul, ca să ajungă la Câmpina, să treacă dincolo de dealurile văzute la orizont, pe care începuseră să răsară, mereu mai dese şi mai multe, sondele de petrol.

Când s-a hotărât, o parte din drum a mers pe jos, o alta agăţat de o căruţă, când a ajuns prima oară într-un oraş cu străzi pietruite, trotuare şi stâlpi de iluminat, n-a mai avut glas. Atelierul era o hală înaltă, cu porţi de tablă cât casa, cu scripeţi care atârnau de bârne de fier întinse de la un zid la altul, cu maşini dezmembrate, grămezi de roţi de cauciuc aşezate una peste alta, miros de uleiuri şi o mână de ucenici cu băşti bleumarin care îşi dădeau aere că ar fi cei mai pricepuţi din lume, drept care l-au luat de sus ca pe un puşti şi ţărănoi ce era. Patronul s-a gândit mult până să-l primească, era prea mic să care greutăţi, dar vedea în ochii lui albaştri o îndârjire care îl fascina, iar ochii ăştia i se păreau cunoscuţi, l-a întrebat cum îl cheamă, de formă, abia de-a auzit numele, nu i-a dat niciun răspuns, s-a luat cu alte treburi, şi-a amintit de el târziu, când l-a văzut tot în atelier, uitându-se fascinat într-un motor, l-a întrebat din nou cum îl cheamă, eşti cumva rudă cu negustorul, a întrebat din nou patronul, amintindu-şi de unde ştia ochii aceia albaştri. E fratele meu, a spus băiatul, fără să ridice privirile din motorul a cărui elice începuse să se învârtă. Sunt sigură că n-a contat rudenia, patronul n-avea nicio obligaţie, cel mult s-o fi gândit că are cui să se plângă dacă băiatul face vreun pocinog. A rămas în atelier cinci ani. După prima săptămână a plecat acasă, să-i spună viitoarei tale bunici unde s-a dus, atunci a mâncat prima oară o bătaie soră cu moartea pentru că dispăruse fără o vorbă, lăsând-o pe biata femeie să se dea de ceasul morţii, dar după două zile a plecat din nou, cu acordul ei.
De unde ştii toate astea, am întrerupt-o din nou, tata e un tăcut, când ţi le-a povestit pe toate,
le ştiu, a spus ea.

Nu mai aveam ce spune.

Când a început războiul, a continuat mama, de parcă n-o întrerupsesem, s-au strâns toţi băieţii în jurul mamei lor, primii doi ştiau că nu vor ajunge pe front din cauza unor beteşuguri pe care nu se ruşinau să le recunoască: unul era bondoc şi prea gras şi după o sută de metri de mers trebuia să se oprească, suflând ca un animal fugărit; al doilea avea platfus. Ultimul, care era viitorul meu tată, era sănătos tun, viitoarea mea bunică ar fi vrut să-l ţină lângă ea, ar fi avut şi dreptul, fiind femeie bătrână şi singură, dar lui nici prin gând nu-i trecea să rămână acasă, un an mai târziu, când s-a prezentat a doua oară la garnizoană, după trecerea prin spitalul din Lvov, ofiţerul care l-a primit avea încă în faţă o scrisoare mai veche întocmită de cine ştie cine în numele maică-sii, care semnase cu buricul degetului mare, şi din care reieşea că mezinul ar fi fost singurul ei reazem la muncile gospodăriei. N-a întrebat niciodată cine scrisese acea scrisoare.

Din seara în care viitorul meu tată i-a spus fetei de optsprezece ani că se vor căsători şi până au făcut-o au trecut vreo cinci luni. În vremea asta a angajat un grup de vreo zece meşteri pe care îi ştia şi a ridicat o casă, nu departe de casa bătrânească şi de dealul cu pruni care îi fusese promis. Nu semăna cu niciuna de prin apropiere, cu fundaţia până la brâul unui om, patru, cinci trepte de piatră urcau spre un cerdac lat care înconjura pe două laturi cele trei camere, între ele era un hol care funcţiona şi ca bucătărie, tot din pridvor, o scară de lemn dreaptă urca într-un fel de foişor care se prelungea cu podul şi din care puteai privi împrejurimile până departe. În faţa intrării păstrase un liliac bătrân care a rămas înflorit aproape tot timpul cât au înălţat casa. Din cele trei promisiuni făcute înainte s-o ia de nevastă, o îndeplinise pe prima. Viitoarea mea mamă nu l-a întrebat niciodată de ce a mai construit-o, dacă tot promisese că vor pleca din sat, dar el ar fi avut un răspuns, pe care l-a dat, chiar şi necerut, foarte târziu.

Viitorul meu tată n-a rămas multă vreme în casa pe care abia şi-o construise. Ofiţerul căruia îi fusese şofer pe front, şi el lăsat la vatră, l-a chemat să lucreze cu el în Ploieşti, la o rafinărie construită de americani, toată ziua erau pe drumuri mai bune sau mai proaste, în zonele unde sondele crescuseră ca ciupercile, sau la Bucureşti, unde oprea întotdeauna în faţa unei clădiri ca un palat, în care fostul ofiţer, acum inginer, dădea probabil socoteală unor şefi mai mari. Aştepta câteva ore fără să pună vreo întrebare şi spre seară se întorceau. Apuca să-şi vadă nevasta doar la sfârşit de săptămână. Într-o zi, inginerul i-a spus te muţi în oraş, ţi-am găsit o casă, într-o săptămână se mutaseră.

Viitoarea mea mamă era cea mijlocie între fraţi, mai avea o soră şi un frate mai mici. Maică-sa era neştiutoare de carte, taică-său luptase în războiul de întregire a neamului şi pe frontul de la Mărăşeşti, în faimoasa luptă în care nemţii i-au surprins în izmene, şi-a pierdut un ochi, mi-a povestit şi mie, de atâtea ori, isprava aceea cu lupta la baionetă în izmene, încât nu numai o ştiu pe dinafară, dar aproape mi se pare un basm. Pentru că luptase cu atâta vitejie, el, ca şi alţii, a fost împroprietărit după lăsarea la vatră de Ferdinand Întregitorul, dar nu şi-a părăsit nicio clipă slujba de maistru la sondele răsărite pe dealurile vecine satului, unde se ducea zilnic cu o bicicletă solidă cu care venise din război. Cu pământul primit, casa rămasă de la părinţi şi banii de la sondă a decis că se poate însura a doua oară, nevasta dintâi murise în timpul epidemiei izbucnite înainte să se sfârşească războiul şi-i lăsase pe umeri un băiat, a căutat tot o văduvă, a găsit-o uşor şi cu ea a ridicat o casă nouă, cu cerdac înalt, ca la munte, cum nu se mai văzuse prin vecini, şi a mai făcut cinci copii. Pe toţi i-a vrut şcoliţi, dar numai până la un punct.

Viitoarea mea mamă ar fi vrut să meargă la oraş, la un liceu, dar bunicul s-a împotrivit, clasele primare erau destul pentru o fată, viitoarea mea mamă n-a crâcnit, nu i-a trecut nicio clipă prin cap să se revolte, mai ales că izbucnise al doilea război, dar a fost convinsă toată viaţa că, dacă ar fi fost lăsată, ar fi descoperit ceva într-un domeniu drag ei, încât să afle lumea de ea. O să te măriţi, îi spunea bunicul, bărbatul tău trebuie să ştie mai multe. Aşa că, atunci când viitorul meu tată s-a întors din război şi a întâlnit-o, s-ar putea spune că era pregătită.

Aşa l-am întâlnit, poate altădată o să vă spun mai multe.