Viziuni cu madone (VIII)

Citiţi episodul precedent aici.

A doua zi, în cabinetul ei, se simte din nou puternică. Este rolul căruia i se adaptează cu precizie, din obişnuinţă, uşurinţă, dorinţă. Acesta. Se ridică şi închide uşa, căci nici uneia din ele nu i-a trecut prin cap s-o facă. Puţin înainte, în secţie, le-a aşteptat într-un halat alb, scrobit, impecabil, cu o faţă radioasă. A făcut un tur pe la asistente să se mândrească cu fata ei şi să le-o prezinte pe Ramona, asistenta socială care le va da fetiţa lor minunată.

Pereţii vopsiţi până la mijloc cu vopsea bej lucioasă, ferestrele cu lemnul denivelat, ciobit prin părţi, într-o stare nu prea bună, vopsite de curând în alb. Dincolo de ele, curtea spitalului, locul unde se întâmplă uneori lucruri de care povesteşte fără să menajeze pe nimeni. Gardienii tineri fac sex cu bolnavele de SIDA, ţiganii trec în hoarde să ceară socoteală câte unui medic, părinţii cară trupurile copiilor de la morgă, câinii maidanezi se cuibăresc sperând la resturile de la mesele de prânz şi făcând mulţi pui dup-aia. Îngrijitoarele s-au organizat în tabere adverse şi se ceartă pe orele pe care trebuie să le facă, se acuză reciproc de mici hoţii. Intrigile îşi ţes pânza până la niveluri mult mai înalte, posturile sunt vânate cu insistenţă, sunt săpaţi medici, aduşi alţii. Conflictele. Copii bolnavi venind şi plecând, nu întotdeauna întregi, şi nu întotdeauna în viaţă. Cine o poate acuza pe maică-sa că e cum e?, se întreabă Ivana privind în jur. Chiar poate fi cineva cu adevărat întreg în lumea asta pe care o are în faţă? În luptă permanentă cu moartea, care apare mereu sub alte forme, cu alte chipuri. Nesfârşită, imensă. De neînvins. Cum trebuie să-i apară lumea unui astfel de om?

Soţul unei asistente de care maică-sa este foarte ataşată, brancardier şi şofer pe ambulanţă, nu face sex mai mult de o dată pe an cu nevastă-sa, e prea deprimat în restul timpului ca să se poată gândi la sex, vede prea multă sărăcie, prea multe nenorociri în drumurile lui nocturne la volanul acelei maşini blestemate. Cine o poate acuza pe această femeie, doar pentru că încearcă să găsească un sens în toate astea, doar pentru că încearcă să creadă în ceva? Că este convinsă cu atâta tărie de lumea de dincolo şi încearcă să intre în contact cu ea încă de pe acum? Poate că e şi normal să spere că există o lume de dincolo, chiar dacă cerul este traversat de avioane, spaţiul circulat de navete spaţiale care îndrăznesc din ce în ce mai departe. O lume de dincolo perfectă, aşa cum nu este aceasta. Ivana nu a văzut pe nimeni care să-l caute cu atâta fervoare pe Dumnezeu. Căutând încă. Străduindu-se. Cu trupul împopoţonat, ostentativ, strident, expunând realitatea de a nu fi găsit încă nimic. Ori ceea ce a găsit este doar un secret al său, pe care-l ţine departe de lume. De ce anume este convinsă cu adevărat din tot ceea ce face e neclar. De multe ori Ivana are senzaţia că doar se ţine ocupată să nu rămână singură cu gândurile ei reale.

Stăpână pe cabinetul său, încercând să ţină totul sub control, bolnavi şi conflicte şi intrigi, femeia vorbeşte calm, pleoapele sale mişcându-se repede, sub stratul de bleu:
"Aşa deci. Vrei acum să strângi pumnul?"

Ramona, asistenta socială, pe scaun, ţinându-şi cotul pe tăblia mesei, cu garoul în jurul braţului.
"Mă bucur că în felul ăsta putem discuta în linişte. Soţul meu este mai dificil câteodată. Nu i-o lua în nume de rău. Ce să zic? Trag de el de douăzeci şi cinci de ani. E un om minunat, nimic de zis... doar că imposibil."
"Păreţi foarte potriviţi, din punctul meu de vedere", spune Ramona. "Dar dumneavoastră sunteţi cea puternică. Asta e clar."
"Uneori nu e chiar aşa, scumpa. De exemplu acum."

Îşi înfige acul în vena fetei. Umple seringa de sânge, apoi scoate la fel de brusc acul.
"Ne gândeam, dacă n-ai putea încerca tu să-l convingi pe Cristian să luăm fata."
"Doamna doctor, nu ştiu cum aş putea eu să ajut, chiar nu ştiu. E o problemă de familie. Dumneavoastră trebuie să rezolvaţi."
"Ne gândeam că ai putea să-i zâmbeşti un pic, să fii un pic mai drăguţă."

Ramona o priveşte şocată.
"Ştiţi... doamna doctor... adică... Am nevoie de analizele astea pentru că mă mărit."
"Da, da, nu-i problemă. Am înţeles asta. Nu ştiu ce-ţi imaginez că-ţi cer. Drept cine mă iei? Flirtează un pic, zâmbeşte, doar atât. Vorbeşte-i despre fetiţa noastră, despre Ioana. Descrie-i-o, laud-o. Doamne fereşte, de ce anume mă bănuieşti? Doar să fii un pic mai drăguţă, atâta."
"Cât de drăguţă?"
"Păi uite, vino sâmbătă în vizită. O să fie acolo doar el, noi o să dispărem."
"Doamna doctor_"
"Ramona, scumpa, tu eşti o fată tânără şi frumoasă, în mod sigur îl convingi. Puterea unei femei tinere asupra unui babalâc hodorogit şi fără dinţi în gură este incalculabilă. Încă se crede mare Don Juan, amărâtul."
"Doamna doctor_"
"Iubita_"
"Încep să mă simt prost în povestea asta_"
"Eu şi cu Cristian suntem împreună de douăzeci şi cinci de ani. Ştii ce înseamnă o căsătorie de douăzeci şi cinci de ani?!"

Ivana se simte prost să asiste la scenă.
"Să ne ierte Dumnezeu pentru ceea ce facem", spune deodată doamna doctor, şi-şi face trei cruci repezi, parcă auzindu-şi singură cuvintele.
"Doamna doctor, şi eu cred în Dumnezeu."
"Atunci ajută-ne."

Se aude un ciocănit în uşă, apoi o asistentă intră, o anunţă că este aşteptată la raport.
"Trebuie să plec acum. Uite, Ramona, ţi-am pregătit ceva, un mic cadou pentru nuntă."

Îi întinde o cutie pluşată.
"Doamna doctor. Dar nu trebuia_"
"Sigur că nu trebuia, iubita. Să-ţi poarte noroc. E sfinţit. Ne-ai face un mare bine dacă ne-ai ajuta, aşa cum ai făcut-o şi până acum. Hai să vorbim neoficial. Între noi, ca-ntre femei. Tu nu ştii cum este să fii cu un bărbat de douăzeci şi cinci de ani, să-l suporţi, să îl auzi cum vorbeşte cu cineva la telefon şi să spună: ne vedem mâine, să-i iei telefonul din mână şi să auzi vocea unei femei. S-o întrebi pe respectiva dacă ştie că Cristian este însurat şi are un copil mic, iar aia să zică: ştiu şi nu mă interesează. Apoi el să susţină că nu ştia cu cine vorbise, că era cineva care greşise. Ori, când îţi duci fata la şcoală, să te oprească una să-ţi spună că are un copil mic cu bărbatul tău şi să-ţi arate poze. O căsnicie e grea. Dacă nu era Ivana eu eram de mult divorţată. Liberă şi fericită."

Ramona, cu cutia încă în mână, o priveşte pe doamna doctor, care în halatul ei alb are un aer de perfect profesionalism şi e gata să iasă pe uşă. Ivana se gândeşte la ceea ce nu spune mama ei, de câte ori l-a făcut pe taică-su să-şi schimbe locul de muncă pentru că era convinsă că are o aventură ba cu secretara, ba cu o colegă de birou. Câte telefoane anonime dăduse pe la tot felul de femei străine acuzându-le că sunt nişte târfe, ori spunându-le copiilor lor asta. Câte telefoane pe zi îi dă tatălui ei chiar şi acum, la vârsta asta. Câte vizite neaşteptate îi face acestuia pe şantierele unde lucrează doar între bărbaţi.
"Realitatea arată altfel decât credeţi voi două, sunteţi prea tinere. Păcat că nu vă pot duce prin saloane acum, că n-am timp, să vedeţi realitatea. Sau să vă duc la spitalul la care-am lucrat înainte, în C. Acum un an mi-a murit pacientul meu preferat. Slăbiciunea mea, un băieţel de patru ani pe care-l adoram. Era pe balcon cu bicicleta şi a trecut prin geam. S-a făcut praf până jos de la etajul şase. Maică-sa şi bunică-sa erau în sufragerie, se uitau la telenovele. Mă-sa atâta avea de făcut, să-l supravegheze, bărba-su o ţinea acasă ca pe-o putoare. O fostă pacientă de-a mea din C., mare acum, are fetiţa dispărută de jumătate de an. Dispărută. Pur şi simplu. Dumnezeu ştie ce s-a întâmplat cu ea. Ivana, îţi promit să te duc s-o cunoşti. Poate te maturizezi în sfârşit. O să te iau cum mine când mă duc cu ea la Valeria."
"Cine e Valeria?", întreabă Ramona.

Nu din nou, nu Valeria, îşi spune Ivana.
"Este o clarvăzătoare. Este o femeie oarbă, care are legături cu lumea de dincolo. O vindecătoare. Face minuni. N-ai auzit niciodată de ea?! Trebuie să vii şi tu atunci."

Nu, n-a auzit de nicio clarvăzătoare.
"O să te iau, Ivana, s-o cunoşti. Să vezi cum arată o mamă care-a rămas fără fetiţa ei. Să înţelegi ce simte o mamă. Tu te-ai crezut întotdeauna mai bună decât noi toţi. Dar tu nu ştii nimic. Vreau să ne oprim la biserica veche din Târgul Mare, la sfântul părinte, să-ţi facă o slujbă. Nu zice nu. Vreau să-ţi pună patrafirul în cap şi să-ţi citească. Să ţii post."

Mama vrea să scoată diavolul din propria fiică, se gândeşte Ivana.
"Haideţi să facem aşa", spune Ramona. "Înainte de a încerca eu să-l conving pe soţul dumneavoastră, luaţi-o acasă pe Ioana o zi, să vedeţi că imediat domnul Cristian o să se înmoaie. E imposibil, e o dulceaţă de fetiţă. O să-şi schimbe părerea."
"Putem face asta, mamă", sare în ajutor Ivana.
"Dacă nu merge, o să încerc eu să vorbesc cu el."

Apoi sunt întrerupte, asistenta medicală intră, ia eprubetele cu sânge cu etichete pe ele, iar doamna doctor pleacă cu ea. E timpul să se ocupe de bolnavii ei.

Cu o seară înainte mama ei îi spusese: "E şi vina mea, să nu crezi că nu-mi dau seama. Nu te-am protejat destul de taică-tu, deşi îl cunosc atât de bine şi trebuia să-mi închipui. Cu un asemenea tată, la ce concluzii puteai tu să ajungi? Ce start în viaţă mai e şi ăsta? Şi apoi, şi celelalte lucruri despre tine, pe care nu te-am împiedicat să le faci, deşi am văzut că sunt greşite. Nu am pus piciorul în prag la timp. Şi uite acum. Dacă e cineva de acuzat, eu sunt."

Roşie la faţă i-a spus asta. Căci o cunoştea atât de bine pe copila care alegea să se prostească atât, adoptând tot felul de poziţii ostentative să-şi scoată din minţi părinţii care o iubesc. Ar fi putut vorbi la nesfârşit ca să-i explice fiicei sale cine este ea, căci a văzut-o făcând primii paşi, spunând primele cuvinte, îi cunoaşte pe de rost personalitatea şi nevoile, mai bine decât o face ea însăşi. Apoi Ivana a rămas singură în camera sa, să se prefacă mai departe că doarme. Umbrele nopţii se mişcau hoţeşte pe la geamurile bine închise, oraşul ciocănind să fie lăsat înăuntru. De deasupra se auzeau paşi. O persoană în vârstă, împinsă de presiuni fizice. Nişte câini lătrau în depărtare. O maşină frâna. Hohote de râs, o portieră trântită. Apoi Ivana a pierdut şirul, căzută într-un somn lipsit de vise.
"Mama ta are personalitate, nu glumă", spune Ramona ieşind cu ea.

Ivana râde.
"Îmi cere să-i fac ochi dulci tatălui tău, sau n-am înţeles eu bine?"
"Cred că."
"Noi două suntem de vârste apropiate, nu?"
"Eu am douăzeci şi unu."

Ramona are douăzeci şi cinci. Se căsătoreşte în câteva luni, lucrează ca asistentă socială şi pare să-i placă. Pe când ea... Cu ea este altă poveste. Amândouă par de acord în sinea lor. Se despart. Ramona se urcă într-un taxi să plece spre serviciu.

Ivana trece dincolo de gardul spitalului, păşind pe asfaltul gri, urmărind străzile automat, fără să ştie unde duc, dar în mod mecanic, din obişnuinţă, ceva o duce unde trebuie. Curând vede Piaţa Romană prin fanta dintre blocuri creată de drumul îngust blocat de maşini parcate neregulamentar. Aglomeraţia bulevardului o înghite instantaneu ca un aspirator uriaş, iar o senzaţie de siguranţă o inundă ca o stare de beţie inexplicabilă. Acolo, printre necunoscuţi. Unde nimeni nu ştie. Unde toţi asumă numai ce şi-ar dori şi ea.

Mama ei e de gardă astăzi, aşa că plănuieşte să mănânce în oraş.


Citiţi următorul episod aici.