Viziuni cu madone (IX)

Citiţi episodul precedent aici.

În secţie e linişte. Plănuieşte să doarmă şi s-o lase pe asistenta cea tânără să se ocupe de tot. N-ar fi comentat. Sunt numai cazuri uşoare. O meningită la salonul doi, o angină acută la patru, două rujeole la cinci şi două enterocolite. Dar când e pe cale să adoarmă în camera de gardă, Ana deschide uşa şi se apropie de pat.
"Ce-a venit?", întreabă.
"Un băieţel de două luni deshidratat."
"Să-l vedem."

Se ridică simţindu-şi trupul greu, mintea confuză. Lumina slabă a becului ajunge până la urmă la ea, şi se convinge că este complet trează. Pe hol vede un cuplu cu un copil mic, împreună cu infirmiera de la camera de gardă.
"Pe aici!", le strigă Ana. "Doamna e gata.".

Le arată drumul cu braţul. Copilul este dezbrăcat pe patul de metal. Între timp, doamna doctor Popescu observă pe peretele abia zugrăvit abţibilduri lipite de mamele care trecuseră pe acolo. E total împotriva lor, o s-o pună pe Ana să le răzuie cu un cuţit.
"Trebuie să-i punem o perfuzie."
"Are scaune proaste. Da, de la prânz", spune mama.
"Da", spune şi Ana, verificând pe foaia de observaţie pe care o adusese de jos.
"N-are aproape nimic, staţi liniştiţi", zice doamna doctor Popescu. "Mâine plecaţi cu el acasă înzdrăvenit."

Bărbatul o întreabă:
"Aş prefera o rezerva. Se poate?"
"Avem. Dar costă extra", îl lămureşte asistenta.

Îi întinde o fişă şi un pix. Bărbatul completează în timp ce soţia leagănă copilul încercând să-l facă să tacă. Traversează împreună holul şi deschid o uşă galbenă. Ana aprinse lumina fără să intre, apoi anunţă:
"Tatăl trebuie să plece acum."

Plânsetul copilului se aude până la etajele superioare. Bărbatul mai este încă de faţă când Ana trebuie, adormită, să găsească venele pe mâna minusculă ca să pună perfuzia. Ia mult operaţia asta şi o consumă nervos. Nici pe timpul zilei, la potenţialul ei absolut, n-ar fi fost simplu. Dar duce asta până la capăt. La sfârşit, ochelarii îi sunt aburiţi, de la efort, de la sudoare, de la emoţii, de la căldura emanată de trup. Îi scoate încet şi îi şterge.

Liniştea se reinstaurează treptat, dar odată trezite din somn, ştie prea bine că nu pot adormi la loc. Îşi toarnă nişte ceai cald şi se aşează amândouă la taclale.
"Ce-ţi doreşti?"
"Băiat", răspunde Ana mângâindu-şi abdomenul în expansiune.

Râde.
"Toate la noi de pe secţie au fete, doar n-o să strici tradiţia având băiat."

Râde şi asistenta.
"Dac-aş avea o fată la fel de frumoasă şi deşteaptă ca a dumneavoastră, nu mi-ar părea rău."
"Aşa, aşa."
"Întotdeauna v-am invidiat pentru fata dumneavoastră. Nu v-a făcut niciodată probleme, a învăţat mereu bine. Pictoriţă, asta e o meserie frumoasă pentru o femeie. Dacă aş avea fată poate aş face-o cântăreaţă."
"Da, a luat mereu premiul întâi, Ano, fi-mea. În fiecare an. Şi acum, la facultate, e prima. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru aşa o fată serioasă ca ea. Mai rar. Ţin minte şi acum cât de mică era când mi-a spus că vrea să se facă pictoriţă. Era de-o şchioapă. Părea mai mică decât vârsta pe care-o avea. Dar era aşa hotărâtă. A intrat prima la examen. La toate examenele a fost în capul listei."
"Mai aveţi fotografia aceea când a primit premiul întâi pentru pictură la şcoală? Doamne ce-mi place poza aia, e aşa reuşită. Nu mă satur să mă uit la ea. Zău, doamna doctor."

Doamna doctor Popescu se răsuceşte spre geantă, dar apoi, cu un gest de oboseală, zice:
"Altădată. N-am chef acum. Ce vârstă are fătuca asta care-a venit? Nu pare cam fragedă?!
"Ba da, doamna doctor, m-am uitat pe foaie. Are cincisprezece ani."
"Dumnezeule mare! El arată de patruzeci."
"Staţi liniştită. Am văzut altele şi mai şi, nu numai un boşorog cu o fetiţă. I-auzi la el, al dracu', o copilă de cincisprezece ani."
"Unde o să ajungem, Ano?"
"Ce ştiu eu, doamna doctor. E o lume nebună. Lume multă, mulţi nebuni."
"Ce s-a întâmplat azi la magazie?! Iar am auzit scandal."
"Nimic. S-au luat la harţă fetele din nou."
"Ce mai au de împărţit?"
"Dorina... o ştiţi cum e."
"Am spus deja că vreau s-o văd pe Dorina plecată de la noi de pe secţie."
"Doamna doctor, trebuie s-o înţelegeţi şi pe ea, cu problemele ei_"
"Da' de problemele mele nu mă întreabă nimeni! Ţipă mereu ca o descreierată. Pe secţia mea vreau linişte, ordine. Apropo, vreau să dispară abţibildurile de pe pereţi de prin saloane. Şi nu mi s-a părut destul de curat, nu ştiu ce fac fetele toată ziua, dar pune biciul pe ele, că nu mai suport mizeria asta."

Îşi sorbi ceaiul fără să mai zică nimic. Băiatul Dorinei a plecat în Iran cu slujba şi s-a întors într-un coşciug, fără picioare. Un bărbat cât un munte, aşa l-au înmormântat, fără picioare. Nu s-a aflat niciodată ce s-a întâmplat.
"Mi-a fugit somnul", zice. "Era o carte pe aici."
"Vorbiţi de cartea pe care a uitat-o mămica de la opt?"
"Da."

Ana se ridică, scotoceşte într-un sertar şi scoate un volum de Danielle Steel.
"Merci frumos, drăguţă."

Apoi pleacă în camera medicilor.

Se gândi din senin la doctoriţa Matei de pe cealaltă secţie, fără să ştie de ce, care a fost găsită ucisă cu bestialitate în propria casă cu cinci ani în urmă. Caz acoperit de media din belşug şi răsdiscutat în spital. Teoriile conspiraţiei apăruseră ca ciupercile după ploaie. Lipsise de la serviciu două zile, nimeni nu ştiuse nimic. Vecinii auziseră gemete şi ţipete, dar crezuseră că era vorba de o partidă amoroasă. Se vorbea că un fost pacient o omorâse, unul căruia îi murise un copil în garda ei. Se simte grea de poveştile pe care le-a adunat de atâta timp, lucrând în spitalul acesta unde oamenii apar când au probleme. Problemele s-au depus în ea, toate grijile, bolile, istoriile care au atins-o în trecerea lor. Problemele altora. Oamenii cu chipurile lor nenumărate, care au lăsat o amprentă în existenţa sa fără ca ea să vrea şi fără să o poată împiedica. Asta e slujba ei. Slujba ei e să îngrijească de cei bolnavi. Cei bolnavi o caută, iar ea, în ochii lor atotputernică, se ocupă de partea neplăcută a existenţei lor. De partea gravă. E doamna doctor. Dar doamna doctor are o fată acasă, pentru care n-a putut face nimic. Imaginea Ivanei îi trece prin faţa ochilor, ştergând atotputernicia medicului, dezgolind-o slabă, vulnerabilă, un om ca toţi ceilalţi, fără nicio putere, subliniind neputinţa omului. Poate că tocmai asta fusese, văzând toate nenorocirile din lume din cauza slujbei sale, nu fusese în stare să refuze nimic fetei ei, nu fusese în stare să se impună. Ce rost avea? Când viaţa este aşa trecătoare. Venise însă timpul pentru toată lumea să se maturizeze. Ceea ce nu făcuse când trebuia, va face acum.

Străbătând oraşul dimineaţa spre casă, se simte imponderabilă. În aerul rece, copacii scrâşnindu-şi crengile ca pe şiruri de dinţi, vântul strecurându-şi tăişul de gheaţă pretutindeni. Interiorul maşinii eşuând să se încălzească într-un timp aşa scurt. Aerul condiţionat făcând un zgomot exagerat în liniştea înconjurătoare, în liniştea somnoroasă pe care a adus-o cu ea. Privind înainte încă în somn. Cu ochii cu care ar privi un vis. Parcând la câteva străzi distanţă din cauză că nu găseşte unde să parcheze. Dar relaxată. I se pare firesc. Tot ceea ce este acum şi ceea ce face, dedicat acestei fiinţe mici a ei, Ioana, care ar face bine să vină la ea, să vină acasă. Să merite sacrificiul. Feţişoara aceea mică, cu perechea de ochi ficşi, neplăcuţi. O iubise din primul moment în care-o văzuse. Pur şi simplu, din instinct.

Bucureştiul, dimineaţa devreme. Întinzându-se paşnic cât vezi cu ochii. Semafoarele clipind la intersecţiile pustii, liniştea, trecătorii ocazionali, luminile aprinse în magazinele non-stop, aşteptând clienţi matinali.

Oameni în mişcare purtându-şi trupurile ca pe nişte scuturi. În apărarea a nu se ştie ce. Probabil a nimic. Tineri, bătrâni, de vârstă mijlocie, copii, în toate formele, o masă de necunoscuţi a căror existenţă nu pare reală. Puşi în mişcare de nu se ştie ce nevoie interioară.

Ajunsă acasă, o găseşte pe Ivana într-o stare proastă. Imediat după masa de prânz, constând exclusiv din mâncare de post, începuse să verse. Şi-a înghiţit antibioticele împotriva infecţiei alimentare pe care mama i le-a prescris prin telefon. E ameţită de noaptea de nesomn pe care a petrecut-o vărsând şi simţindu-se rău şi trecând pentru a mia oară în revistă meniul din ultimele zile, în încercarea inutilă de a identifica vinovatul pentru starea sa mizerabilă. Acceptă ca mama sa s-o descânte. Doamna doctor. Când era mică, de fiecare dată când i se întâmpla ceva rău, fugea s-o descânte, iar mama sa lua un pahar cu apă, o cutie de chibrituri, şi bolborosea ceva neinteligibil, arzând câte un chibrit deasupra paharului cu apă, apoi îl arunca înăuntru, ca şi acum. Singura diferenţă, atunci când era mică, Ivana se simţea din nou bine, pe când acum, nu simte nimic. Deochiul rămâne, îşi zâmbeşte Ivana sieşi, nelăsând urmă din zâmbet să răzbată până la suprafaţă.

Cristian apare şi el să vadă cum se simte Ivana. Doamna Popescu îi poate simţi whisky-ul în răsuflare, iar asta o face să ridice vocea la el. Se apucă la ora aceea matinală să-i golească bucătăria de sticle de vin, bere, lichioruri şi whisky. E sătulă de beţiile lui, de burdihanul lui uriaş, de foamea lui animalică. De animalitatea din el. I-e silă.


Citiţi următorul episod aici.