La Malcontenta în delir

Am zăcut lîngă Lazaret, în patima cea vîscoasă,
eram mascată, mîna-mi tremura zemoasă ca un peşte în aer,
trupul meu distila alcooluri tăcute şi grele,
toracele ca o moluscă mă strîngea în chingi.
Dogii mă căutau în van, zvonind despre o curtezană fatală,
nu mai ştiam s-ating decît cu o lehamite de boală.
Aspri bărbaţi narcotici povesteau despre trupul meu.
Porceşte patima se făcuse cleioasă,
luna-mi ciocănea cu plisc de safir peste creştet,
fiindcă zavistia sîngelui meu avea gust veşted.
Leproasă şi strînsă-n carcasa de carne,
cefalopodă cu ochi bulbucaţi de atîta plînsoare,
voiam ca nimeni să-mi simtă mîhnirea cea mare.
Mă destrămam pe fundul corăbiilor părăsite,
acolo unde doar şobolanii erau regi şi regine,
singurul loc unde spaima cea violetă de dragoste
putea să se spulbere ca o vulpe urlînd jupuită.
Biruită eram de bărbatul himeric pe care-l pofteam.
Oricît aş fi vuit ghemuită-n ostroave ori într-un palazzo igrasios,
mistuirea nu puteam s-o opresc să iasă din mine.
Se auzea din Torcello, răsucindu-se ca o armură topită
ori ca lingoarea unei năluci cu mintea bîntuită.
Pe insula cu morţi m-am ascuns atunci.
Trufia mea era moloz şi umilinţa mea era febrilă,
ruşinată şi slabă de înger bolboroseam ca o debilă,
lîngă morţi scoborîtă, nimeni nu mai putea să mă rănească,
fiindcă fecioarele dinspre Trieste aveau ochi de broască
şi blestemau pe oricine s-ar fi scufundat alături de mine.
Înecaţii din alte veacuri, din intermundii,
mă priveau curioşi, cu luminile lor ceţoase,
frigul din gurile lor mute îmi intrase în oase,
dar mă vindecase puţin de dragostea neîmplinită.
Bărbatul himeric pe care-l simţeam în măruntaiele hipnotizate
părea că miroase a chiparos şi a lumînare,
drept care inima i-am scos-o şi am mîncat-o cu dezonoare.