La Malcontenta dansînd nebună în gondolă

Eu însămi am ales să-mi fiu luntraşă pe Styx,
după ce m-am întors de pe insula tăcută,
acolo unde am închinat cu cei morţi.
Rochia mi-o ridicasem cu sfinţenie,
ca apa mocirloasă să-mi urce pe coapse
şi să mă trezească din beţia brună a patimii.
Aveam mireasmă de Levant femeiesc,
drept care cu vin de Toscana mi-am spălat ochii,
lăsîndu-l să-mi curgă pe mîini ca un sînge nevolnic.
Limba se desprimăvărase şi zvonea vorbe-n răspăr,
s-ar spune că mă însănătoşisem de dragostea păcătoasă.
Hoinară-ntr-o gondolă străină am început atunci să dansez.
E, hei, La Malcontenta, şovăiam cu deşertăciune de eclesiast,
cine să creadă că n-ai obosit de atîta iubire trupească?
Tălpile mele loveau fundul bărcii, tînguindu-se firoscoase,
mîinile lopătau în aer cu veselie de spălătorese,
trupul era un copac în furtună, primind tunetul
ca pe încoronarea unei fiice de doge, la paisprezece ani.
Amărăciune aveam plutind pe lîngă Ça d'Oro,
prinzîndu-mi capul în menghina stîlpilor şi scrîşnind din dinţi.
Dar îmblînzisem pustietatea din mine.
Atunci cînd bancherii de pe chei m-au strigat pe numele de curtezană,
dansul mi-era un conclav de picioare zvîcnind.
Vinul vieţii făcea să-mi văd moartea uitată,
nu cu muşte pe gură, ci cu sînge proaspăt pe buze fierbinţi.
Părul tiţian îl foloseam ca bici, alintîndu-mi dansul răzleţ.
Ştiam că dacă aş fi fost cadavru,
chiar şi atunci aş fi dansat pentru dragostea mea,
oricum ar fi fost ea: sumbră ori limpede, magnifică ori de inimă rea.