Singurătatea La Malcontentei

Cu mîinile de la miazănoapte l-am ucis pe bărbatul iubit,
cel care mă scufundase în posomorală şi vid,
cel care mă dispreţuia ca un şacal pe leoaica rănită,
în toamna astrală şi sumbră, pîlpîind asfinţită.
Leşinasem pe Riva dei Sette Martiri ca o stafie cu moartea în unghii,
buline de confetti mi se opriseră în păr de la carnavalul sordid,
contrabandiştii şuierau după mine, pociţi ca nişte maimuţe,
călcînd peste cioburile nopţii de pomină.
Trupul mi l-am spălat mai întîi cu vin, apoi cu apă mîloasă,
ca să mă pocăiesc pentru acea moarte frumoasă
pe care o făptuisem ca o femeie de arlechin.
Mă-ncăierasem cu iubitul amărui şi hărţuitor,
cu ochii devastaţi de chin vedeam aiuritor,
scheletele corăbiilor de la Arsenal le zăream
ca nişte curtezane deşirate, vitregele mele surate,
pe care aş fi plutit în cele patru vînturi.
Duhoarea lagunei o purtam ca pe o mantie zdrenţuită,
gondolele se molipsiseră de ciuma mea aiurită,
în cap o pasăre cînta fără cioc şi gheare:
- L-ai ucis pe anonimul veneţian, pustiito,
vezi să nu-ţi roadă, dragostea, măruntaiele!
Iubitul era palid, sub luna saşie,
prădălnicie voia de la inima mea sigilată,
să-i dansez, să rostesc vorbe şăgalnice, fierbinţi,
să fiu mereu desfrînată.
Şi atunci l-am ucis şi-am fumat o ţigară de foi,
pentru penitenţa dragostei mele cumplite.
Stăteam pe mal, ca o pisică trufaşă,
eram La Malcontenta, femeia nărăvaşă,
nimeni să nu mai voiască a mă pune la-ncercare,
căci toate curtezanele sunt negre şi înşelătoare.