La Malcontenta în destrămare

Un cerşetor rostea povestea mea de Malcontentă,
învîrtind mărgele de Murano şi cîntînd la flaşnetă,
corăbii în derivă se-mpotmoleau în lagună
ca nişte iguane bete, căzute din lună,
craniul mi-l simţeam ca un palazzo mîncat de igrasie,
în care locuia o făptură cu stalactite-n carnea vie,
tatuată mi-era pielea cu desenele suferinţei reci,
înăuntru inima pămîntească îşi găsise un mormînt de veci.
Vînt dinspre Trieste lovea chipul meu cu cioc de pescăruş,
care ciugulea din trupul iubitului mort şi jucăuş.
Chiar şi acum el mai avea poeme carnale lipite de buze,
deşi stînjeneii i-acoperiseră aroma pieirii ursuze,
din taverne veneau mirosuri de peşte şi ienibahar,
o, pescari ai Veneţiei, scheunam eu ca o căţea,
cum să scap de atîta chin şi amar!
Căci, deşi mort, tot după himericul acela pătimeam,
chiar dacă-l ucisesem cu furie de femeie jignită.
La Santa Maria della Carità ţiuiau clopotele bandajate cu alge,
c-un sfeşnic în mînă rătăceam după un abur de fiinţă,
care mă purta în vremurile lagunei tainice,
cînd dogii erau alchimişti duhnind a rom.
Mlaştina sufletului meu nu aveam cu cine s-o împart,
nu mai rămăsese în juru-mi nici ţipenie de bărbat
care să mă poată iubi într-un fel sau în altul:
cîineşte, orbeşte sau nelumeşte.
Lăcomia de trup îmi fusese cîndva stăpînă,
dar acum îşi strîmbase gura ei carnivoră şi paralizase.
E, hei, La Malcontenta, cine să te mai rîvnească?
Eşti o amoreză oarecare acum, cu ochi uscaţi, de iască.