Ucideţi-mă, dar daţi-mi o altă limbă

Vreau o limbă în care cuvîntul "Ridzipoanca" să nu fie posibil. Şi nici "Ridziada". O limbă în care ceardaşul să nu poată fi bruiat metaforic, în care să nu existe bostănării, ca să nu mai fie nici vreun staroste al lor, unde găştile nu se sparg pentru că, în spaţiul public, cuvintele astea n-au traducere, unde "mînărie" şi "bagabonţeală" nu sînt în dicţionar, în care preşedinţii nu pot fi "marinari", nici regizorii, "capi ai răutăţilor", iar poliţia nu "înhaţă", ci "confiscă".

M-am trezit vorbind în toi de noapte cu Lucian despre ceea ce simt eu ca năruire a propriului meu limbaj şi scriitură, laolaltă cu un viciu cronic de repere. Despre experienţa de a mi se cere să scriu "pe înţelesul boborului" şi cum nu înţeleg eu ce se presupune că "boborul" ar putea înţelege. Sau de ce se presupune că un vorbitor nativ deţine un singur registru stilistic al limbii lui materne şi n-ar reuşi să acceadă în mod egal la discursul jurnalistic, la cel politic, la propriul jargon profesional şi la conversaţia de cafenea cu prietenii. În privinţa scrisului meu (noi înşine ne sîntem propriile repere, nu?), am o explicaţie în ce priveşte sentimentul de alienare pe care-l resimt: pur şi simplu, limba ne conduce, contextul lingvistic în care trăim ne dirijează stilul, interzicînd sau, dimpotrivă, deschizînd larg zăgazurile periferiei, ale discursului emoţional şi al manipulării expresive. Există, ca să zic aşa, o presiune de sistem, care priveşte eficacitatea adresării (eficacitate cuantificabilă în numărul celor care citesc şi citează şi în acordul manifest al comentatorilor; toute proportion gardée, e ca la cotaţiile ISI: eşti cu atît mai bun, cu cît referinţe la ideile tale apar în mai multe locuri). În România, presiunea se manifestă sub forma întrecerii "cine ţipă mai tare" şi "cine le spune cel mai mişto". Trăim o competiţie lingvistică în spaţiul public cantonată în zona nu a fondului, ci a formei.

Cum s-a ajuns ca această pasiune pentru nivelul conotativ-plastic al românei, extras din fundul mahalalelor, al cîrciumilor şi pîrnaiei, să paraziteze discursul public, mai ales cel politic şi jurnalistic, n-am nici cea mai mică idee. Pot să-mi imaginez că deceniile de limbă de lemn au tocit iremediabil noţiunea de neutralitate a discursului, lăsînd euforia redescoperirii straturilor ascunse ale limbii să amestece criteriile şi nivelurile de adresare. Înţeleg şi faptul că, spre deosebire de ţări cu alt parcurs istoric, România nu are o tradiţie retorică. Care să fi fost asta? "Români, vă ordon, treceţi Prutul"? Discursurile regale, eliminate 40 de ani din memoria publică? Publicistica antisemită a lui Eminescu, în circulaţie, ori poziţiile publice ale liberalilor, ţărăniştilor etc., interzise decenii la rînd?

Cu un geniu inaugural înnăscut, la care "evenimentele" din 1989 au contribuit, şi ele, consistent, acum e momentul în care luăm retorica naţională de la capăt.

I always get very amused by the French political speeches. From Sarkozy to Le Pen, politicians in the Hexagon seem to be preaching in the holy church of a French public space haunted by the forever-living icons of De Gaulle, Pompidou and Mitterand, a constant struggle to rise to the emotional level of the 18^th of June famous radio address [1]. But I'm a foreigner, I come from Romania, for me it sounds like the theatrical way of speaking at the beginning of the 20^th century, while the "real" French people waits for and listens to these speeches with no feeling of estrangement. It's the accepted language in the (political) public space. And it's a language that provides no open fields for familiar, argotic or directly aggressive approaches. An opponent can never be, in this version of French, "şef peste bostănărie", it just doesn't fit in the linguistic framework.

And it is not an impediment of Corneille's language only.

Let's see. There's a Top 100 American Speeches that has Martin Luther King's I Have a Dream (August, 23^rd, 1963) on the first place. Martin Luther King set up a rhetorical "model" rigorously followed by all the important American leaders in human rights, religion and minority politics (remember what has just happened at Michael Jackson's memorial? how Luther King's grandson or that African-American lady from the House of Representatives were delivering their speeches?). And the examples are countless in the English language, both in the US and in the UK: remember "We shall fight them on the beaches"? [2].

And I wonder: what do we have instead? What the hell has happened to us? To our language?

Am avut acum cîteva săptămîni un schimb de opinii (http://web.me.com/una.bauer/Site/Blog/Entries/2009/7/8_In_English.html) cu o prietenă, croată, dar doctorandă la Londra, despre relaţia pe care o avem, fiecare, ca om care scrie, cu propria limbă şi o limbă străină. Am făcut acum, aici, un astfel de exerciţiu, pur şi simplu, fiindcă engleza vizitează alte etaje ale gîndirii decît cele cu care operez, de regulă, în scriitura mea de zi cu zi.

În termeni teatrali, limbajul public românesc - în versiunea cea mai comună, "de opinie" - e o melodramă de epocă romantică: o perpetuă confruntare între forţele binelui, concretizate în figura eroului naţional sau a plebeului îndrăgostit sincer de fecioara nobilă (în multe cazuri, o metaforă a patriei, motiv pentru care o astfel de postură adoptă opoziţia), şi cele ale răului, Manea slutul şi urîtul altoit neaşteptat cu antieroi schillerieni. Doar că, de regulă, e vorba de un fals dialog, în care protagonistul inventează şi replicile partenerului. O întreagă dramaturgie "romantistă" (interesul pentru folclor şi integrarea unor elemente ale lui în limba literară aparţine aceleaşi perioade) neatinsă de dalta modernismului. (Iar eu ştiu, în sinea mea, că însăşi acest fragment al propriului meu text e produsul stilisticii naţionale...)

Nu sufăr pentru cele 27.353 de cuvinte rostite de preşedintele republicii în lunile iunie şi iulie (apud blogul lui Cătălin Tolontan), din care sub 70 nu sînt blesteme şi biciuiri. Sufăr pentru că nu mai înţeleg cînd scriu un text bun şi cînd nu, iar cînd da, atunci de ce. Nu mai înţeleg de ce un text al meu, în care eu nu văd decît platitudini şi sărăcie de limbaj, naşte reacţii de aprobare. Tare-aş vrea să pricep ce nu merge. Cu noi toţi şi limba noastră cea castrată.


Note:

[1] L'Appel du 18 Juin, read by Charles de Gaulle at the BBC radio, the founding text of the French Resistance (1940). This discourse was not recorded but the following one (on June 22^nd), listened to by millions of Frenchmen, was (http://www.ina.fr/fresques/de-gaulle/Html/PrincipaleAccueil.php?Id=Gaulle00300).
[2] One of the most famous speeches of the WWII, delivered by Winston Churchill on July 4^th, 1940, using the technique of repetition to greater effect (http://www.youtube.com/watch?v=6llT2ZYg-4E).