Ţiganii. Un concept alternativ de frumuseţe

Frumos=bun. O serie întreagă de studii academice au arătat că cetăţeanul de rînd căruia i se arată imagini cu oameni "frumoşi" va considera, automat, că aceştia sînt şi nevinovaţi, chiar dacă imaginile provin din arhivele criminalistice şi reproduc chipul unor criminali dovediţi (William Burke, "A Note on the Relationship of Beauty and Peace", International Journal of Humanities and Peace, 2001). Poate că, într-adevăr, relaţia dintre frumuseţe şi valoare morală a început printr-o asociere inversă (religiile monoteiste consideră frumuseţe încărcătura morală: îngerii, profeţii, sfinţii, cîtă vreme păcatul e intrinsec urît). Teamă mi-e, însă, că acum trăim într-o lume în care, nemaiavînd acces la etic, odată cu relativizarea grilei morale, asociem binele, norma, idealul, întîi de toate, lucrurilor pe care societatea ne-a educat să credem frumoase. Iar dacă cineva - un întreg grup social - nu se supune conceptului NOSTRU (al majorităţii) de frumuseţe, el va fi alungat din rîndul celor buni...

În mai, o revistă pariziană, Beaux Arts, făceau un dosar despre frumuseţe - mai exact, cum califică francezii, după ce criterii, eventual, o lucrare de artă drept frumoasă. Printre altele, realizatorii anchetei le-au prezentat participanţilor la sondaj imagini de opere nu atît cunoscute, cît foarte sus cotate la licitaţii recente (deci, scumpe în sensul financiar al termenului). Cea mai frumoasă s-a dovedit, în final, un vas chinezesc din epoca Ming, iar singurul artist contemporan intrat în Top Ten a fost Jeff Koons. Beauty is in the eyes of the beholder, n'est-ce pas? Cetăţeanul francez mediu apreciază mai degrabă o plimbare în natură decît o vizită într-o galerie de artă contemporană şi mai mult originalul Fetei cu cercel de perlă (Vermeer) decît "răspunsul" fotografic al lui Jocelyn Grivaud, Joce, în care tînăra are capul inexpresiv al unei păpuşi Barbie. Iar între milioanele de euro plătite pentru o lucrare abstractă ori o fotografie prelucrată dintr-un supermarket (Andreas Gursky, 99 Cents, 2001) şi conceptul de frumuseţe al celui care-şi exersează gustul estetic "mediu" în existenţa de zi cu zi e o legătură de o extremă fragilitate. Decizia e făcută în funcţie de generaţia din care facem parte, educaţia pe care o avem, mediul în care ne învîrtim. Cei socializaţi într-un model socio-educaţional comun împart o privire ghidată de aceleaşi criterii estetice - la fel cum împart un set înrudit de valori morale, de pildă. Doar că valorile morale sînt mai puţin vizibile la face control decît cele estetice - poţi liniştit să nu împărtăşeşti cu vecinii de bloc aceeaşi idee despre "Să nu preacurveşti", dar faptul de a asorta o bluză cu imprimeu de flori albastre la o fustă cu trandafiri mov sigur îţi va aduce o porţie de priviri dezaprobatoare.

Tot în mai, m-am întors la Bucureşti cu o cursă Air France oarecum atipică. Nu atît cursa, cît pasagerii ei. Cu cîteva zile înainte, avusese loc un incident / accident la Bobigny (o suburbie a Parisului, de stînga şi cunoscută drept "locaţie" pentru un număr uriaş de imigranţi roma), un incendiu, mai exact, urmat de o altercaţie cu poliţia - ca urmare, o parte dintre cei fără acte legale de şedere în Franţa au fost, cu oareşice tam-tam, expulzaţi. În România.

În mod discret, grupul - predominant femei şi copii - era ţinut laolaltă de ochiul vigilent al poliţiei şi, s-a vădit mai tîrziu, de plicurile albe, la fel de discrete, din genţile celor două franţuzoaice de la Asistenţa Socială care le-au asigurat trecerea prin punctul de control vamal. Nu erau, practic, escortaţi de forţele de ordine, "supraveghetorii" se schimbau, vameşii i-au trecut de ghişee şi controlul paşapoartelor, pentru ca, la îmbarcare, poliţia aeroportului să se ocupe de aşezarea lor, în grup compact, în partea din spate a avionului (la Bucureşti îi aşteptau alţi "responsabili", români). Spre deosebire de ceea ce arătaseră televiziunile franceze, acum, în absenţa camerelor de filmat, nimeni n-a făcut nici cel mai mic scandal. Chemate pe rînd de asistentele sociale (şi făcînd haz de felul în care ele pronunţau numele româneşti), femeile au primit cîte un plic, mai subţire sau mai gros (500 de euro de membru de familie, aparent), în timp ce copiii se zbînţuiau, iar toţi ceilalţi pasageri - români şi de alte naţionalităţi, deopotrivă - se retrăseseră într-o singură parte a sălii de aşteptare de la îmbarcare.

Iar ceea ce era evident era că n-aveau nici un motiv s-o facă. De ce oameni de origine, statut social, educaţie, vîrstă diferite simţeau la unison impulsul de a se izola de alţi călători ca de un rău contagios?

În comportamentul de grup al ţiganilor expulzaţi, cu precădere printre femei, părea că există o ierarhie bine (pre)stabilită, care favoriza "strălucirea": cele mai "vioaie", care vorbeau cel mai tare, dădeau cele mai multe indicaţii şi reuşeau cel mai bine să-şi ţină copiii pe scaune erau cele cu cei mai mulţi dinţi frontali de aur, cu cel mai mult sclipici pe bluză / fustă şi singurele cu papuci cu paiete. Discreţia vestimentară şi acordul cromatic, atît de valorizate în ideea "clasică" a frumuseţii, acceptate şi normate social ca asociindu-se cu eleganţa, nu se întîlneau deloc cu ceea ce pentru aceste femei părea că înseamnă "a se îmbrăca frumos". În societăţi unde oamenii bine integraţi social dau sute pînă la mii de euro pentru ca dinţii lor falşi să pară cît mai naturali, afişarea ostentativă a unei danturi de aur sau care să imite cît mai bine materialul preţios pare, după anume standarde, de-a dreptul indecentă, dacă nu sfidătoare. În comunitatea din care făceau parte copasagerii mei, asocierea culorilor şi materialelor îşi are propriile legi, cu totul altele decît cele la care ajung, vrînd-nevrînd, să se supună cei expuşi presiunii sociale majoritare şi modelelor de succes în mainstream. Iar ceea ce şochează nu e nici măcar nesupunerea la aceste reguli, ci completa ignorare a lor, naturaleţea, dacă nu chiar mîndria, cu care e purtat argintiul bluzei cu carourile maro ale fustei, verdele şosetelor şi auriul de plastic al sandalelor.

Conceptul de frumuseţe al acestor roma e o negare perpetuă a propriului nostru concept estetic (noi, majoritatea, trecuţi prin furcile caudine regulatoare ale şcolii obligatorii, ale socializării la locul de muncă, ale cauţionării existenţiale pe baza felului în care arătăm). Iar frumos înseamnă bun şi bine - cum am putea accepta concepte estetice alternative fără să lăsăm loc unei grile etice deschise, fără să ne negăm pe noi înşine ca moral superiori, fetişizarea constantă a propriei noastre aparenţe?


Scurt dénouement românesc (fără legătură)

Pe 3 iulie 2009, am comandat o carte de la amazon.com, cu livrare rapidă (ceea ce înseamnă că am plătit 30 de dolari pentru un volum vîndut la 10 dolari şi ceva). Deci, sosirea pachetului pe plaiuri mioritice era estimată pe 8 iulie. Şi chiar a ajuns - pe 7 iulie, chiar, din Phoenix, Arizona, via Köln. Numai că între 7 iulie, ora 8.50 AM, şi 21 iulie, ora 6.50 PM (unde se opreşte inventarul de pe pagina de Track items de la Amazon), ea - cartea - a tot şezut în Bucharest RO şi, din cîte îmi pot închipui, e tot acolo (Held by carrier pînă pe 16, cu Possible delay due to extra carrier processing după aceea), pentru că pe 23 iulie le-am scris celor de la amazon.com să-mi dea banii înapoi şi să se şteargă pe cap cu UPS (carrier-ul, cum ar veni). Aştept cu nerăbdare nu banii, că ăia vin, cu tot cu scuzele Amazonului, ci o explicaţie cît de cît logică de ce e mai scurt drumul din Arizona în România decît cel de la vama din Bucureşti pînă-n sectorul 4 al aceluiaşi oraş. Şi, eventual, ce înseamnă şi la ce servesc două (2) săptămîni de extraprocesare. Dacă-i vorba că voiau oamenii să citească respectiva carte, atunci aş zice că, la cîte pagini avea, au lecturat-o cu dicţionarul, silabă cu silabă. Pentru a-şi face, probabil, propria idee despre conceptul contemporan de frumuseţe...