Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Răstignit între mania presei şi bovarismul istoriei literare


Daniel Cristea-Enache, un interviu cu Dan C. Mihăilescu

04.09.2009
Viaţa Românească, noiembrie 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Daniel Cristea-Enache: Stimate domnule Dan C. Mihăilescu, văzând în arhiva impresionantă a lui Ion Cucu o fotografie a dumneavoastră de acum douăzeci şi cinci de ani, am fost destul de surprins. Între figura de astăzi, atât de familiară, scanată şi rulată, accesibilă unui public foarte larg, şi figura tânărului cercetător la Institutul "G. Călinescu", un şoarece de bibliotecă timid, aproape speriat, în orice caz sfios, e o distanţă ca de la cer la pământ.
Se poate spune că televiziunea v-a transformat? Sau, cumva, Revoluţia din 1989, cu libertatea cuvântului brusc recâştigată, a fost motorul acestei metamorfoze? Simţeaţi că libertatea dumneavoastră era, înainte de '89, mai puţin şi mai "oblic" exprimată: prin studii de istorie literară, cercetare de arhivă, o muncă oarecum subterană, cu acumulare şi efecte palpabile în timp?

Dan C. Mihăilescu: Stimate domnule Cristea-Enache, dragă Daniel, te rog să-mi îngădui să încep cu ceva cam urât mirositor, chit că pitoresc şi, în tot cazul, perfect adecvat răspunsului meu. Anume, cu exasperarea locotenentului Mocanu care striga în primăvara lui 1977 către elevul TR-ist infanterist care eram, undeva pe dealurile Bacăului: "băi Mihăilescule, toată lumea s-a aliniat perfect, numai tu te-ai lăţit ca pişatul boului". Numai cine a binevoit să privească mai mult de o secundă respectivul şuvoi ultracoticit va înţelege dintr-o dată meandrele prin care m-a surfilat destinul. Criticii literari ai noului val, printre care, cu onor şi hărnicie, te prenumeri, vin direct dinspre canoanele evaluative ale textului, dinspre istoria şi critica literară, dinspre sociologie, politologie sau istoria ideilor. Oricum, nu din literatură.

Eu până în anul doi de facultate n-am scris decât poezie (am două volume-n manuscris, unul cu prefaţa lui Ioan Alexandru, le voi tipări, cu voia lui Dumnezeu, când am să împlinesc 60 de ani), ceva proze stupiduţe şi ceva gazetărie liceală. Eram tot ce poate fi mai străin de rigorile şi "magistratura" criticii: liricos, misticoid, acneic, timid şi complexat de bâlbâială până-n pragul suicidului, îmbibat de lecturi abracadabrante (cu Lautréamont şi Thomas Dylan la 15 ani, cu Hölderlin via Heidegger la 17, fascinat de tragicii greci, dar şi de Rimbaud, de minunăţiile culese de Teodor Pamfile şi Simion Florea Marian, dar şi de yoga, Jung, hermetism, Jimi Hendrix şi Dostoievski), haotic, digresiv, visând să scriu un basm à la Novalis despre Ioachim, prinţul din mesteacăn ş.a.m.d. Nu ştiu în ce măsură am fost provocat la salturile surpriză de realitatea profesională sau de propria-mi schizoidie. Cert e că, în anul trei, când Eugen Simion ne-a prezentat pe câţiva trăpaşi lui Mihai Ungheanu pentru pepiniera de la Luceafărul, eu citeam poezii eseniene la cenaclul lui Crohmălniceanu, spre amuzamentul patern al colegilor Marian Dopcea (deja debutat editorial) şi Ioan Ivan (viitorul Ion Tudor Iovian). De atunci, numai aşa am mers, din gard în gard, oscilând prin ţărâna drumului ca materia evocată mai sus. După doi, trei ani de recenzită, când să intru tare în cronica literară săptămânală, am ajuns la Institutul "G. Călinescu", înghiţind junimism şi interbelic şi fişând toată opera şi biografia caragialiană ca să scriu prin filtrul lor o "enciclopedie a lumii româneşti". Când să-mi etalez marfa, am ajuns secretar de redacţie la Revista de istorie şi teorie literară, cheltuindu-mă iarăşi bezmetic în gazetărie. Pe urmă, din Caragiale, am campat în Cioran, dar de tradus am tradus teatrul ionescian. Când să mă apuc de sinteze, vorba lui Zigu Ornea, "a venit libertatea la putere" şi-n loc de istoria generaţiei '27 am făcut suplimentul Litere, arte, idei al Cotidianului. Iar la 47 de ani, hăt departe de orice ideal telegenic, am ajuns să fac exhibiţionism literar la televizor. Nu ştiu prea bine cine sunt şi ce vreau, am încă o mare doză de infantilism, imprevizibil şi iresponsabilitate, iar schimbarea mea din ultimii ani (oleacă de maturizare, mai multă siguranţă de sine, puseuri de radicalism, alintări cvasinarcisiace, ludic necenzurat etc.) vine, într-adevăr, de la televiziune. Uneori mă simt împlinit, alteori ratat, după cum devine ciclotimia.

D.C.-E.: Care a fost prima carte pe care aţi citit-o, copil fiind, şi care a fost apoi volumul pe care, parcurgându-l, aţi simţit că veţi deveni (că trebuie să deveniţi) critic şi istoric literar? Aveţi antecedente în familie sau în cercul de cunoştinţe apropiate pentru această vocaţie? Aţi dat semne de precocitate, în direcţia respectivă, în copilărie? Între debutul publicistic şi cel editorial, de care vă amintiţi cu mai multă emoţie? Vă pun, aşa, întrebări în rafale pentru că, v-aţi dat seama, nu aştept un anumit răspuns, ci un cerc de confesiune intelectuală, cu rază cât mai mare.
D.C.M.: Nimic nu mi-am dorit mai mult în copilărie decât o bibliotecă. Am trăit cu bani puţini, numai cu maică-mea (dactilografă) şi bunicii, la mahala, între Ferentari şi şoseaua Giurgiului, cu WC în curte, şobolani în pivniţă şi cişmea la colţul străzii, patru oameni într-o cameră cu antreu-bucătărie. Primele cărţi ştiu sigur că au fost basme din colecţia de doi lei Traista cu poveşti, precis Ispirescu. Îmi aduc aproape violent aminte, apoi, de Habar n-am în Ţara Soarelui (de Nosov, parcă, a reeditat-o surprinzător Humanitas acum câţiva ani) şi Mănuşa (Alexei Tolstoi). Când mi s-a alocat pentru cărţi vitrina şifonierului, m-am lichefiat, aranjam şi rearanjam zilnic bucoavnele. Paradisul livresc l-am întâlnit în clasele a şasea, a şaptea şi a opta, trei ani în care am citit, la rând, de la stânga la dreapta, mai ales în vacanţele de vară, sute de cărţi din fabuloasa bibliotecă din podul casei lui "Dan a' lu' tanti Lia" de pe strada Râpilor, actualmente Mateiaşul.

Sunt, cum se spune, a doua generaţie încălţată din familie. O familie care, pe linie maternă, cuprinde forjori, cantonieri, hoţi de cai, sinucigaşi, vânzătoare de acadele, pescari, vânători, strungari, iar pe linie paternă ţărani dâmboviţeni şi sibieni, un notar şi-un tată cu cazier, egocentrat absolut, de care maică-mea a divorţat când eu aveam trei ani, şi care aşteaptă, săracul, de-o viaţă întreagă să mă vadă, conform previziunilor sale, cerşetor, puşcăriaş devastat de vicii, boli etc.

Precocitate? Deloc. Doar o timpurie manie a presei. Pe la 11-12 ani vindeam ziare ore-n şir la nea Mitică, în staţia de tramvai "G. Bacovia" de pe Giurgiului şi câştigam un stilou Flaro la un concurs de reportaje al Scânteii tineretului, unde relatam tacticile de atac ale găştilor din jurul cinematografului "Flamura". Nu-mi aduc aminte de o carte anume care să mă fi marcat, cum se spune, în copilărie. Abia adolescenţa, întâlnirea providenţială cu Dan Arsenie şi, apoi, Ioan Alexandru, ca şi excitanta libertate pe care mi-a dat-o profesorul George Şovu de la liceul 39, punându-mi la 17 ani în spinare secretariatul de redacţie al revistei Pe-un picior de plai, m-au pecetluit literar. Şi am avut mereu baftă de oameni-magnet, care m-au atras irepresibil către lectură şi scris, de la Savin Bratu (m-a descoperit la examenul de bacalaureat, iar în casa lui am stat două veri de-a rândul citind tot tematismul francez), George Frâncu şi Marin Bucur (care m-a dedulcit la arhivismul evazionist din Biblioteca Academiei), la Mircea Zaciu, care m-a inclus în colectivul DSR şi până la decizia lui Adrian Sîrbu de-a mă livra pe ecran.

Apropo de debut, îmi aduc aminte la modul copleşitor de acel 12 iulie 1982, când Magdalena Bedrosian m-a chemat la Cartea Românească să-mi dea primul exemplar din Perspective eminesciene. Am fugit turbat de fericire, cu cartea sub braţ, prin tot Cişmigiul, imaginând zeci de variante pentru dedicaţia menită fiică-mii, care împlinea cinci ani a doua zi, după care am tot lungit lista celor cărora simţeam că trebuie să le trimit un exemplar, depăşind suta de nume. Şi totuşi, nimic n-a egalat şi nu egalează excitaţia fiecărei apariţii în ziar. Chiar şi acum, după 30 de ani de gazetărie şi câteva mii de articole, trepidez infantil când îmi cumpăr revista. Sigur, nu mă mai scol ca nebunul în anii '70, dimineaţa la 6, ca să-mi iau Luceafărul sâmbăta, însă jubilaţia cu care deschid paginile depăşeşte sfânta veneraţie a conului Leonida! Nu mă vindec, domnule, de gazetărie, asta-i boala dracului, avea dreptate Arghezi. Şi cred că, minus excepţiile de rigoare, scriitorul român, de la Eminescu la Cărtărescu, suferă congenital de articleria autorisipitoare.

D.C.-E.: Cât de apropiat aţi fost şi aţi rămas de mama dumneavoastră? V-aş ruga să-i faceţi un portret şi să vorbiţi despre felul în care au evoluat (ori s-au menţinut) relaţiile dintre mamă şi fiu. Există ceva, în educaţia pe care aţi primit-o, în valorile înşurubate în creier, ce aţi trecut apoi propriei fiice? Credeţi că fiecare epocă vine cu setul ei de valori şi repere şi că asemenea transferuri sunt imposibile? Ori, dimpotrivă, ele se menţin, schimbându-şi doar titulatura, de la o generaţie la alta?
D.C.M.: Dincolo de codul etic, fără fisură, infuzat necruţător de maică-mea, darul ei uriaş a fost unul cultural. Nu doar că mi-a inculcat un perfecţionism moral deopotrivă împovărător şi eliberator, dar m-a îndopat frenetic cu lecturi şi spectacole. Sunt şi eu unul dintre roadele - de astă dată, fericite - ale sistemului comunist cu "difuzorii culturali din întreprinderi". Maică-mea, om cu liceul neterminat, dar fiică de forjor (deci "cu origine sănătoasă"), a prins o fantă în politica de cadre a presei dejiste, prin 1950, când tovarăşii s-au alarmat de procentul exagerat de mare al micii burghezii din viaţa publicistică, aspirând brusc de pe piaţă un anume coeficient plebeian. La recomandarea unei doamne-tovarăş din cartier, Petruţa Cristea, fata lui "nea Costică Vânătoru", fost forjor la Lemetru, iar atunci la "Tudor Vladimirescu" (ulterior "Autobuzul"), s-a văzut plantată în chiar inima sistemului, la Agerpres - "Coca, de la Salarii" -, apreciată matern (la 21 de ani, era o puştoaică superbă, leit Vivian Leigh) de Stela Moghioroş, colegă cu junii gazetari George Şovu şi Ioan Grigorescu, cu Felicia Antip sau fotograful Radu Cristescu, dar şi cu mamele "viitorilor" Aurelian Andreescu şi Andrei Oişteanu, ori curtată de ditamai Stelian Streja, fostul ginere al tov. Ilie Pintilie!

Ei, acolo, la Agerpres, existau două centre magnetice irepresibile: standul cu cărţi pe datorie şi difuzorii voluntari de bilete la teatru, operă şi operetă. Nu cred că, între 5 şi 17 ani, am ratat vreun week-end fără spectacole, în vreme ce un sfert din leafa maică-mii aluneca nesmintit pe gâtul insaţiabil al bibliotecii. Eram literalmente dependenţi, îmbibaţi de viaţa culturală, drogaţi cu premiere, trecând de-a valma din Johnny Răducanu şi Sergiu Malagamba, ori Dansul săbiilor la ARLUS, către operetele cu Dacian, Nae Roman, Toni Buiacici, spectacolele cu George Constantin şi Liliana Tomescu, nepierzând nici un titlu din BPT-ul lui Mihai Şora, plângând la Madame Butterfly ("daţi-mi un cuţit, să fie ascuţit..." cânta ciociosanic maică-mea prin casă) etc. etc. Dacă m-a rupt sistematic de tot ce ţine de competiţia virilă, nelăsându-mă să fac nici un sport şi ţinându-mă lipit de fuste, idealist, liricos şi sentimentaloid până la majorat, educaţia maică-mii mi-a dăruit, în schimb, fervoarea lecturii, mania teatrului, teribila efervescenţă culturală căreia sper să-i rămân captiv până la ultima suflare.

Sigur, despre ea, am un munte de vorbit. Nu e locul, aici, şi nici timpul, pentru asta. Destul să spun că, fără să ne-o impunem nicidecum deliberat, nici noi n-am reuşit să-i oferim fiicei noastre altceva pentru viaţă, decât limbi străine, pian, bibliotecă, muzee, redacţii, premiere. Noroc că-n ADN-ul ei a fost suficient loc şi pentru spiritul geometric, nu doar pentru cel de fineţe. Fetiţa care nu va uita niciodată că, pe când avea 5 ani, într-o zi de iarnă, pe aleea care duce la sala de lectură a Bibliotecii Academiei, Şerban Cioculescu i-a sărutat, galant şi solemn, mânuţa, şi care după 1989 a tradus cărţi din franceză, engleză şi portugheză, binevoieşte la 30 de ani, spre uluiala noastră, să facă marketing în sistemul bancar. Pas de mai spune ceva.

D.C.-E.: Cei care v-au citit cu atenţie ştiu că nu sunteţi ceea ce se numeşte un progresist. Nu vreţi egalitarism, nu doriţi abolirea proprietăţii private, nu acceptaţi discriminarea pozitivă a minorităţilor sexuale. Sunteţi, aşadar, un om de dreapta. Mai explicaţi o dată de ce; şi încercaţi apoi, cu obiectivitatea care vă caracterizează, să găsiţi două-trei lucruri bune şi în dreptul stângii politice şi intelectuale. Şi haideţi să vorbim la modul teoretic-ideal, iar nu cu gândul la execrabilele "aplicaţii" pe care ni le oferă - şi la dreapta, şi la stânga - realitatea politică românească.
D.C.M.: Da, domnule, nu mă sfiiesc să-mi declar totala inapetenţă la egalitarism, homosexualism, colectivism, globalism, multiculturalism şi tot ce ţine de terorismul minoritarist. Să pledez pentru elitarism, ca şi pentru avort şi eutanasie, să mi se pară normală castrarea violatorilor, să cultiv aristocraţia rurală şi măsurile autoritare. Sunt paseist, tradiţionalist, absolut sceptic faţă de tot ce ni se îmbie ca progres, indiferent de domeniu. Sunt obsedat de românism, de rădăcini, de continuitate, organicitate şi păstrarea specificului local. Sunt fascinat de armonie, metafizică şi echilibrul între contrarii, am rămas idealist, antimercantil, nu sunt credincios practicant, însă respect Biserica, ortodoxia, văzându-le ca forţe esenţiale în viitoarea noastră regenerare morală. Zău dacă ştiu de ce ne temem într-atât să ne afirmăm limpede patriotismul, chit că a fost şi este intens, sistematic diabolizat de stângismul internaţionalist, pentru care frontierele sunt mofturi şi "fiinţa naţională" o simplă formulă cu valoare de pampers! Nu e nici o tragedie, avem loc cu toţii sub soare, nu văd de ce trebuie să ne batem ca la rugby eliadiştii cu sebastienii, în loc să construim împreună un stadion nou pentru vigoarea nepoţilor. Am fost întrebat nu o dată, după 1989, de unde anticomunismul ăsta cvasirabiat, de vreme ce am intrat în PCR chiar în anul doi de facultate. Păi, e foarte simplu: noi am intrat în UTC în 1969, iar în partid în 1974. Adică la antipodul atmosferei şi criteriilor din anii ilegalităţii, de la 1935, 1945, 1950 sau 1960. Pentru cei formaţi în plin dezgheţ ceauşist, care şi-au semnat adeziunea pe fond de rock and roll, care-i scriau direct la München lui Cornel Chiriac cerând, ca mine, Creedence Clearwater Revival cam pe când intrau ruşii în Praga şi murea Jimi Hendrix, ori care vedeau la Izvorul Mureşului un tip de activist net deosebit de betoanele brejnevismului (gen Boştină, Dan Mihai Bârliba, Severin ş.cl.) evident că dogma se dezumflase iremediabil, iar firescul nuanţelor şi supleţea în toate luaseră locul fanatismului de odinioară.

Pe de altă parte, cum bine ştim, în afară de fanatici şi monomani, nu mai există nicăieri puritate doctrinară, mai ales când vine vorba de aplicarea realist-politică a principiilor şi teoriilor. Poţi foarte bine să fii conservator în cultură, liberal în economie, ecologist în practică, social-democrat când vine vorba de protecţia socială, dar şi autoritarist când trebuie reprimate răzmeriţele stradale din banlieu-rile pariziene de anţărţ. Iar dacă eşti împotriva laxismului, a permisivităţii exagerate, şi pledezi anti-emigrare, asta nu înseamnă nicidecum că eşti rasist, ori că ai nostalgii segregaţioniste. În fine, dacă te lasă rece tot ce ţine de avangardism, sau dacă nu-ţi spune absolut nimic, esteticeşte, ca autor, Felix Aderca, apoi asta, Doamne, iartă-mă, nu va să zică antisemitism decât pentru maniheiştii incurabili, răuvoitorii şi "revoluţionarii de profesie".

D.C.-E.: Nu mai faceţi, din câte îmi dau seama, cronică literară săptămânală, pură critică de întâmpinare. Filonul istoricului literar, departe de a fi secat, este tot mai frecvent exploatat în textele mai noi, impregnate de memorialistică, eseistică, reflecţii nostalgice pe urmele marilor moralişti francezi. Am impresia că s-a ajuns la situaţia (altfel, flatantă) în care publicul vă citeşte pentru dumneavoastră, iar nu pentru cărţile de literatură pe care le analizaţi. Aţi obosit, v-aţi plictisit sau nu mai gustaţi noua literatură? Fiţi sincer sută la sută, doar ştiţi că o convorbire ca aceasta dintre noi nu va fi citită de mai nimeni...
D.C.M.: Adevărul e că sunt de câţiva ani într-un impas. De pildă, în octombrie 2007, când mi-am încheiat colaborarea săptămânală la Jurnalul naţional, chiar credeam sincer că mă voi întoarce pe deplin la istoria literară. Nu-mi mai găseam plăcerea lecturii decât în cinci, şase cărţi româneşti pe an, în vreme ce rubrica îmi solicita 52. Mi-era dor de-o baie de secol 19, şi chiar asta am declarat atunci într-un interviu din Bucovina literară. Când colo, hait, vine propunerea Evenimentului zilei, cu Cartea de vineri, unde, ce-i drept, sunt liber să prezint şi traduceri. Sigur, pe lângă cronicile din 22, de acum zece ani, ce fac acum la EvZ e simplu promotion. Dar dacă ar fi să-mi aleg mai mult de două, trei cărţi pe an cărora să simt imperios că trebuie să le acord, să zicem, spaţiul de care dispui matale la Idei în dialog, aş fi tare încurcat.

Mă rog, cred că voi muri aşa, răstignit între mania presei şi bovarismul istoriei literare. De pildă, chiar acum, când am de scris enşpe recenzii, răspunsuri la anchete, două prefeţe, o antologie, rubrica din Idei în dialog etc., eu trag din raft seria Torouţiu cu corespondenţa Junimii, fiindcă mor de plăcere şi nerăbdare să-mi termin anul ăsta primul volum din ceea ce se numeşte Omul din scrisori, adică o călătorie în universul epistolar al literaturii române. Şi încă mă felicit că am refuzat o propunere prietenească de-a face cronică de teatru, ca să nu mai spun de alte ispitiri venite dinspre televiziuni...

D.C.-E.: Iată, în fine, şi o întrebare singură. O zi obişnuită din viaţa dumneavoastră de azi - cum arată ea?
D.C.M.: Marea mea fericire mi-a fost şi-mi este totodată marele duşman: libertatea totală de mişcare. Nu am slujbă fixă, n-am şefi, n-am program fix. De aici şi autorisipirea bestială. Mă cheltuiesc într-o veselie, dar nu-mi pasă, de vreme ce sleirea devine una cu regenerarea. Noi avem program de pensionari, ne culcăm la 22, ne trezim la 6. Până la 9 şi ceva, când îmi pleacă fetele de-acasă, facem în familie "raportul de gardă", răspund la mailuri şi corectez ce-am scris ieri. Apoi vine articolul zilei, că-n halul ăsta am ajuns - nici o zi fără text obligatoriu. După asta, mă rostogolesc un ceas sau două prin Parcul Carol sau în Tineretului, şi vin iute la lecturi. Am o carte pe pat, una la birou, pentru sublinieri în linişte, şi alta pe canapea, în sufragerie, unde pun muzică - totul depinde de natura bucoavnei. Seara vine Tania cu vraful de ziare şi reviste de peste zi, fugim la spectacole, prin vizite sau iarăşi prin parc, dar cel mai mult bârfim "la parloar" cu aceeaşi patimă nestinsă de 30 de ani. Plus, fireşte, inevitabilul "ştirism comparatistic", să-i spun aşa, adică umblatul pe diferite posturi TV întru compararea manierelor de ambalare a noutăţilor. Iar la stingere, paginile de pe noptieră, câte-un Paris Match, un Lire, ceva...

D.C.-E.: Care a fost, stimate domnule Dan C. Mihăilescu, visul care v-a bântuit cel mai mult în adolescenţă? Ce aţi fi vrut să faceţi, să ajungeţi, să fiţi? Şi cum stau în prezent lucrurile, privind în urmă, adunând şi scăzând? Sunteţi mulţumit cu ceea ce aţi făcut, aţi fi vrut să realizaţi mai mult, aţi fi putut în alte condiţii ori n-aţi fi vrut oricum? Vă suprapuneţi, acum, pe conturul ambiţiei autoformative şi al visurilor de "mărire" specifice acelei vârste? Înainte de a vă mulţumi pentru toate răspunsurile oferite, mai am o întrebare, ultima: aveţi vreun regret major?
D.C.M.: Cel mai mult şi mai mult mi-am dorit să fiu medic pediatru. Încă de pe la 4 sau 5 ani, când eram la căminul de copii al Agerpres, mă uitam cu tristeţe la făţucele plângăcioase ale dulcilor congeneri când mergeam la vaccin, şi tare aş fi vrut să fiu eu cel care le face injecţii fără să-i doară. Mai târziu, când eram confesorul fetelor din clasă ori din vecini, mă visam psiholog sau duhovnic, de unde şi ideea de a da examen la Teologie. Cum spuneam, pasa mistică a adolescenţei acneico-liricoase. În rest, alternez regretele cu nepăsarea şi nostalgiile cu împăcarea, totul într-o - zic eu - bună resemnare. Regret enorm - câteodată, deci - că n-am luat definitiv calea Bibliotecii, a marilor sinteze, după care îmi spun că, totuşi, am scris şi tradus mii de pagini. Sau regret că nu mi-a fost permis să ies niciodată din ţară până în 1990: dacă aş fi fost lăsat la bursa IREX de trei luni, în SUA, la Bloomington, în 1987, unde m-a propus doamna Buşulenga, dar unde Dan Ghibernea de la ASSP mi-a spus că am neapărat nevoie de-o pilă la Ceauşeasca ("Gogu Rădulescu e prea mic", a conchis el), poate mă făceam băiat serios, luam o temă barosană de cercetare şi intram pe felia academo-universitară. Mai regret că nu am dat curs multelor invitaţii venite în ultimii ani de a ţine cursuri sau conferinţe la o facultate sau alta. În schimb, nu regret deloc că nu mi-am dat doctoratul. Prea îmi place să flirtez (şi să mă laud) cu diletantismul, foiletonismul, plezirismul. Şi mă alin cu gândul că tot ce am făcut am făcut cu enormă plăcere, ceea ce este esenţial, nu-i aşa? Fac parte dintre puţinii oameni pentru care munca este jubilaţie, obligaţiile sunt plăceri, iar jugul profesional garantează suprema libertate.

Regretul major nu prea ţine de puterile mele, ci de destin. Mi-aş fi dorit nu doar o soră pe care s-o ador, dar să am şi eu un tată care să mă ducă pe munţi, la ski, la vânătoare, la patinaj, pe stadioane, la concursuri de înot, la canotaj sau la judo (unde nu m-a lăsat maică-mea, pentru care, săraca, cea mai mică mişcare a mea reprezenta un potenţial pericol mortal!). Am o uriaşă poftă de natură, care a crescut, vezi bine, direct proporţional cu intoxicarea livrescă.

"Visuri de mărire"?!? Eu?!? Doamne fereşte. M-am ştiut dintotdeauna inapt de exercitarea puterii. Nu pot, nu vreau şi nu ştiu să conduc. Sunt o natură mai mult reactivă decât adaptabilă. Şi săptămâna trecută am refuzat conducerea unei reviste, după cum am refuzat, din 1990 încoace, trei posturi de director, unul de secretar de stat, funcţii generoase în radio, la TVR ş.a.m.d.

Nu-i înţeleg pe oamenii care, din cât deţin mai mult, sunt tot mai înveninaţi de realizările altora. Mă bucur sincer de orice înseamnă construcţie, creaţie, făptuire - în mâinile celorlalţi. Avem cu toţii o imensitate de datorii culturale şi un teren infinit pentru a ne împlini fiecare după datul, talentul şi forţele sale. Şi atunci, la ce bun ura, veninul, disforia asta nenorocită, grotescă, otrăvitoare, megalomaniacală, care-i macină pe atâţia oameni din jurul nostru, chit că au 20 sau 80 de ani?

Nu, în ce mă priveşte, sunt cât se poate de bucuros că stau încă pe două picioare, că sunt băgat în seamă, că mă ciupesc prin gazete junii literatori de câteva ori pe săptămână (semn de vitalitate concurenţială, nu?), că-s încă lucid (presupun), că dau interviuri şi mă simt împlinit din toate punctele de vedere, în ciuda inevitabilei senzaţii de ratare pe care o încerc din când în când.

În rest, îmi aduc aminte când şi când de coşmarul copilăriei mele, pe care l-am visat, în chip bizar, de zeci de ori. Se făcea că mă uitam pe gaura cheii (ce poate fi mai ieftin psihanalizabil?) şi-mi băga cineva de dincolo o andrea în ochi. O andrea lungă, dar care - culmea - spre stupoarea mea îngrozită, îmi traversa capul uşor, diafan, pufos, au ralenti, fără nici o durere. Mă întreb acum: nu cumva putem desluşi aici o situaţie simbolică a istoricului literar, care se lasă cu voluptate străpuns de trecut, speriat şi fericit totodată de ceea ce (crede că) simte?
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • VA MULTUMESC!!!1
    laura bugov, 03.10.2013, 12:00

    Pentru caracterul,modestia,sinceritatea, autoironia,inteligenta,eruditia,puterea de munca ....pentru tot frumosul din Dumneavoastra ,ce ni l-ati impartasit cu atit generozitate,VA MULTUMESC!!!

Spacer Spacer