Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Scriitorul trebuie să fie un amestec de fin observator şi detectiv afectiv


Luminiţa Voina-Răuţ, un interviu cu Andrés Barba

28.08.2009
Observator Cultural, mai 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Andrés Barba s-a născut la Madrid în 1975. A studiat filologie hispanică şi filozofie. A predat la Bowdoin College (SUA), iar în prezent este profesor la Universitatea Complutense din Madrid şi colaborează la diverse publicaţii, inclusiv la ziarul El País.

În 1998 scrie El hueso que más duele (Premio de Novela, Ramón J. Sender, Madrid, Universidad Complutense), în 2001 i se publică romanul La hermana de Katia (Finalista del XIX Premio Herralde de Novela, Barcelona, Anagrama). În 2002 publică volumul de povestiri La recta intención, urmat de romanul Ahora tocad música de baile (2004), Historia de Nadas cu ilustraţii de Rafael Vivas Bilbao (2006) şi, în acelaşi an, Versiones de Teresa (XVII Premio Torrente Ballester, Barcelona, Anagrama), Libro de las caídas (cu ilustraţii de Pablo Angulo).

În 2007 publică eseul La ceremonia del porno, scris în colaborare cu Javier Montes (XXXV Premio Anagrama de Ensayo, Barcelona, Anagrama). Recent i s-a publicat ultimul roman, Las manos pequeñas, foarte bine primit de critică.

Luminiţa Voina-Răuţ: Cititorii români nu te cunosc deocamdată, de aceea te-aş ruga să te prezinţi, în cîteva cuvinte.
Andrés Barba: Sînt un scriitor căruia nu-i plac focurile de artificii, interesat de realitate şi de viaţă, de tot ce nu reuşim să rezolvăm şi de modul în care ne boicotăm propria fericire.

L.V.-R.: Cum îţi alegi subiectele romanelor? Sau poate subiectele te aleg pe tine, după cum afirma Ernesto Sábato...
A.B.: Subiectele vin de la sine, uneori rămîn într-un stadiu larvar ani de zile, pînă ce capătă o formă, în cele din urmă.

L.V.-R.: Primul roman care va apărea în limba română, pe care l-am tradus cu mare plăcere se numeşte Sora Katiei. Aş vrea să ştiu cum ai construit acest personaj, atît de ireal prin bunătatea şi sensibilitatea lui... Am simţit că sînt lucruri care te-au marcat în mod profund, poţi detalia puţin?
A.B.: Îmi doream foarte mult să fac un portret al sfinţeniei, dar nu în sensul creştin al cuvîntului. Să creez un personaj ca multe femei din viaţa reală, creaturi prereligioase, care trăiesc într-o conştiinţă straniu sublimată a lumii, deşi au parte de evenimente foarte complicate şi dureroase.

L.V.-R.: Ţi se pare greu, ţie ca bărbat, să intri în pielea personajelor feminine, atît de diferite unele de altele? Fiindcă în cartea aceasta nu este vorba doar de personajul principal "fără nume", ci şi de alte trei femei: Katia, mama şi bunica.
A.B.: Întotdeauna mi-a fost mult mai uşor să înţeleg femeile, chiar dacă psihologia lor afectivă e mai plină de meandre şi de zone de umbră. Bărbaţii mi se par cu adevărat misterioşi.

L.V.-R.: Cum a ieşit filmul olandez, inspirat de Sora Katiei? Reuşeşte să atingă profunzimea textului scris?
A.B.: Este o lectură personală şi cinematografică; am fost foarte multumit de ea, chiar dacă nu-mi aparţinea în totalitate. M-a entuziasmat fiindcă Mijke de Jong (regizoarea) reinterpretase textul pentru a şi-l însuşi.

L.V.-R.: Ne-ai putea mărturisi cum lucrezi? Faci fişe, te documentezi, scrii o ciornă şi abia apoi construieşti romanul?
A.B.: Scriu un capitol după altul şi apoi revin de mai multe ori asupra textului; sînt revizuiri mai mult sau mai puţin drastice, pînă ce ajung la versiunea finală. Dacă e nevoie, mă documentez puţin, niciodată însă prea mult; prefer să deduc, să mă gîndesc, să-mi imaginez cam cum stau lucrurile.

L.V.-R.: Cînd ştii că trebuie să termini romanul?
A.B.: E complicat. În general, cînd sînt obosit de text, cînd nu mai văd nimic. E întotdeauna o intuiţie stranie care-mi spune că nu trebuie să mă mai ating de text.

L.V.-R.: Cînd ai scris Acum interpretaţi muzică de dans, cum de te-ai gîndit să abordezi un subiect atît de delicat ca boala Alzheimer?
A.B.: Am scris romanul acesta fiindcă m-a interesat întotdeauna memoria, memoria noastră, felul în care deformăm lucrurile şi decidem ce-au însemnat ele pentru noi, modul nostru de a ne construi şi de a ne interpreta raportîndu-ne la memorie, falsa conştiinţă de a ne simţi posesorii adevărului, în tot ceea ce am trăit.

L.V.-R.: Vîrsta a treia te emoţionează într-un mod special? Oamenii nu se prea gîndesc la "cum îmbătrînim". Pari să-i inviţi pe cititori să-i privească cu mai multă atenţie pe bătrîni (bunica Katiei, mama din povestirea Filiaţie, perechea de bătrîni din Acum interpretaţi muzică de dans).
A.B.: Mă interesează bătrîneţea, fiindcă ea are conştiinţa timpului şi are o relaţie specială cu timpul. Mă interesează felul ciudat în care timpul se dilată şi se contractă la persoanele în vîrstă.

L.V.-R.: Ai avut momente în care erai lipsit de inspiraţie? Ce sfaturi ai da unui tînăr romancier?
A.B.: Am avut multe asemenea momente, fireşte. Mai ales între o carte şi alta sau cînd mă confrunt cu cîte o poblemă narativă pe care nu ştiu cum s-o rezolv. Singurul lucru pe care-l fac e să continui să scriu, chiar şi atunci cînd nu-mi prea servesc la nimic paginile respective, pînă ce zăresc lumina de la capătul tunelului.

L.V.-R.: În romanele tale am sesizat că-ţi place detaliul, dar un detaliu studiat cu multă atenţie, ceva întîlnit la scriitori ca Flaubert sau Julio Cortázar. Te-au influenţat cumva aceşti scriitori?
A.B.: E adevărat că mă interesează mult felul în care, pornind de la cîteva gesturi mici, amintiri, întîmplări, se ivesc alte lucruri sau că dintr-un amănunt apare brusc o presupunere ori un adevăr care ne vizează pe noi, pe care l-am simţit mereu aproape. Mă revendic mai degrabă de la Henry James, Thomas Mann, Balzac, Maupassant...

L.V.-R.: Ce carte ai reciti cu plăcere?
A.B.: Cartea amintirii de Peter Nadas. O bijuterie.

L.V.-R.: Ultimul tău roman, Mîinile mici, are ca punct de plecare un fapt real? Povesteşte-ne ceva despre el, un personaj ca Marina pare că-şi determină singur destinul, nu crezi?
A.B.: Da, dar mi-e greu să comentez cartea fără s-o distrug. Prefer ca cititorii să ajungă la povestea asta cît mai inocenţi cu putinţă.

L.V.-R.: Eşti un scriitor al privirii? Afirmi undeva că privirea ocupă un loc important în creaţia ta.
A.B.: Da, cred că talentul literar este mai ales un talent vizual sau o anumită intuiţie selectivă. Scriitorul trebuie să fie un amestec de fin observator şi detectiv afectiv.

L.V.-R.: Crezi că literatura ta - fiindcă trebuie s-o recunoaştem: e o scriitură foarte specială, atît ca stil, cît şi prin subiectele abordate - poate influenţa cititorii, îi poate schimba, făcîndu-i mai umani, mai generoşi?
A.B.: Ar fi minunat să fie aşa. Şi, printre altele, mi-ar plăcea să devin şi eu mai generos şi mai uman.

L.V.-R.: La ce lucrezi acum?
A.B.: La un roman lung, pe care sper să-l termin în 2009, despre impostură.




Citiţi un fragment din cartea Sora Katiei aici.
Citiţi o cronică pe marginea cărţii Sora Katiei aici.
Citiţi un interviu cu Andrés Barba în exclusivitate pentru LiterNet aici.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer