Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

O parabolă modernă dureros de optimistă


Adriana Popescu, pe marginea unei cărţi de Andrés Barba

27.05.2009
Editura Vellant
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Andrés Barba
Sora Katiei
Editura Vellant, 2009

Traducere din limba spaniolă de Luminiţa Voina-Răuţ
Postfaţă de Adriana Popescu


Citiţi un fragment din această carte.

*****

Intro
Crescută într-un mediu sordid - fiica unei prostituate şi sora unei dansatoare de striptease - eroina este un personaj misterios, al cărei nume nu va fi dezvăluit până la sfârşitul cărţii. Însuşirile fetei contrastează puternic cu mediul său de viaţă: o imagine a inocenţei, sora Katiei este capabilă să resemnifice acest mediu depravat. Un roman care vorbeşte cu delicateţe despre o lume a degradării, Sora Katiei face dovada talentului narativ de excepţie al lui Andrés Barba, dar şi a unui fler deosebit în a înţelege psihologia feminină.

Romanul Sora Katiei a fost ecranizat în 2008, filmul fiind premiat şi nominalizat la Festivalul Filmului Olandez şi la Festivalul Internaţional de Film de la Locarno.

Andrés Barba s-a născut la Madrid, în 1975. Este licenţiat în literatură spaniolă şi filosofie la Universitatea Complutense din Madrid. Debutează la doar 20 de ani, în 1997, cu romanul El hueso que más duele (Osul care doare cel mai mult). Încă de la început criticii au remarcat tonul său autentic, stilul realist şi modul aparte de a înţelege relaţiile interumane. Sora Katiei (2001) este cel de-al doilea roman al său, finalist al premiului Herralde de Novela, şi a fost foarte bine primit atât de public, cât şi de critici, fiind apreciat pentru subtilitatea cu care redă inocenţa personajului principal. Stilul autentic rămâne caracteristic şi următoarelor romane - La recta intención (Intenţia bună) (2002), Ahora tocad música de baile (Acum cântaţi muzică de dans) (2004), Versiones de Teresa (Versiunile Terezei) (2006), distins cu Premiul Torrente Ballester, Las manos pequeñas (Mâinile mici) (2008), - care continuă tema lipsei de comunicare şi a singurătăţii obsesive a societăţii contemporane. În 2007 a scris împreună cu Javier Montes volumul La ceremonia del porno (Ceremonia pornografiei), distins cu cel de-al XXXV-lea Premiu Anagrama pentru Eseu.

În prezent este profesor la Universitatea Complutense din Madrid şi colaborează cu diverse publicaţii, inclusiv ziarul El País.


Andrés Barba nu are nevoie de niciun ajutor. Lumea sa ficţională este perfect definită şi putem recunoaşte o măiestrie surprinzătoare pentru vârsta sa. (Mario Vargas Llosa)

... un alter ego al lui Almodóvar (Les Inrockuptibles)

Personajele lui Barba ne amintesc, prin patosul lor distrugător, de cele ale lui Lars von Trier. (Ignacio Echevarria, El País)

Cartea lui Andrés Barba e o adevărată bijuterie: stil remarcabil, sensibilitate, impresionantă dezvăluire a violenţei psihologice, generată de raporturile familiale. O întruchipare, prin miros şi culoare, a celor două mistere impalpabile şi nemiloase: singurătatea şi moartea. (Laurent Nicolet, Le Temps)

*****

Postfaţă

de Adriana Popescu
Mărturisesc că am început să citesc cartea Sora Katiei cu ideea preconcepută că un tânăr autor de 26 de ani nu poate pătrunde în hăţişurile psihologiei feminine. Acum, la o jumătate de an de la lectura cărţii, impresia care mă urmăreşte este una de şoc. Andrés Barba a reuşit performanţa de a zugrăvi o lume inedită, mişcându-se cu naturaleţe în universul feminin şi poposind îndelung în meandrele copilăriei şi ale inocenţei personajului principal. Încă de la începutul carierei sale s-a remarcat ca un bun cunoscător al psihologiei umane. E vorba de romanul său de debut, El hueso que más duele (Osul care doare cel mai mult), pe care l-a scris când avea doar 20 de ani şi pentru care a obţinut premiul Ramón J. Sender. Criticii au remarcat tonul lui de o sinceritate brutală, stilul realist şi extraordinara percepţie a relaţiilor umane.

Sora Katiei este al doilea roman al său, finalist al celui de-al XIX-lea Premiu Heralde din Spania, fiind foarte bine primit de public şi de critici. Romanul este de fapt povestea unei fetiţe de 14 ani, care trăieşte împreună cu mama, sora şi bunica într-un apartament din Madrid. Deşi povestea este narată la persoana a III-a, cititorul urmăreşte totul prin ochii protagonistei, prin gândurile, senzaţiile, dorinţele şi temerile acesteia. Stilistic, este greu de imaginat o carte al cărei personaj central să nu aibă un nume. Cu toate acestea, sora Katiei, căci despre ea este vorba, capătă materialitate dincolo de nume, haine ori gesturi, prin felul în care priveşte lumea. Cititorul vede realitatea, aşa cum îi apare fetei, ca pe o pictură naivă. În lumea ei îşi fac loc zilnic prostituţia şi drogurile, însă percepţia sa este de o ingenuitate şi de o prospeţime nemaiîntâlnite.

Sora Katiei are 14 ani şi a abandonat şcoala. Mama fetelor este prostituată şi lipseşte zile întregi de acasă. Katia calcă pe urmele mamei, devenind mai întâi dansatoare într-un club de noapte, iar apoi, dezamăgită în dragoste, o prostituată şi o drogată care ajunge în spital. Bunica este femeie de serviciu, suferă de Alzheimer, iar memoria ei se deteriorează pe zi ce trece. Protagonista cărţii îşi petrece timpul gătind, făcând curăţenie, uitându-se la televizor şi privind turiştii din Plaza Mayor. Hainele colorate ale turiştilor o impresionează şi se întreabă cum arată lumea din care vin aceştia. Poate pentru că "în Plaza Mayor, oamenii păreau să se înţeleagă mai bine".

Pe bună dreptate, cartea a fost percepută de critici ca un veritabil portret al inocenţei. Prima scenă a romanului ne-o prezintă pe sora Katiei pradă unei nelinişti care o macină în legătură cu acceptarea cadoului pe care i-l făcuse acesteia de ziua ei: "Prima oară când a sărutat buzele Katiei avea treisprezece ani, o durere de gât şi o pijama albastră cu cercurile olimpice, pe care scria "Sports". Îi plăcea mult pijamaua aceea. Trecuse deja o săptămână de când Mama nu mai dăduse pe acasă. Katia tocmai împlinise optsprezece ani şi ea îi dăruise nişte cercei în formă de buburuză, care nu i-au plăcut. Oricine ar fi remarcat asta după chipul ei jenat şi resemnat când i-a cerut să şi-i pună, dar în seara aceea ea s-a culcat cu mulţumirea celui care încă mai crede c-a făcut cadoul perfect. Şi-a dat seama trei zile mai târziu: Katia nu şi-i pusese nici măcar o dată. Dar nu i-a păsat. Şi-a amintit că atunci când avea opt ani Mama îi dăruise un ceas roz care-i plăcuse atât de mult, încât, pur şi simplu, n-a îndrăznit să-l poarte de teamă să nu-l rupă. Îl scotea noaptea, îl privea pe îndelete, mângâind secundele, sferturile de oră şi-l punea la loc în tocul nepăsător, acelaşi toc ce avea să vadă ceasul oprindu-se peste un an, iar mai târziu acoperindu-se de praf şi ispăşindu-şi pedeapsa pentru păcatul de a fi fost prea frumos. Poate că tocmai de aceea nu-şi pusese Katia cerceii, fiindcă erau prea frumoşi."

În momentul acesta cititorul se poate întreba, firesc, dacă sora Katiei este prostuţă sau poate nu prea inteligentă, dar nu peste mult timp înţelege că la mijloc e vorba de o candoare formidabilă, ce compensează toate realităţile dure din jurul ei. Ea nu poate vedea răutate, nu poate simţi invidie ori ură. Într-un fel, realitatea din jur este asemenea documentarelor cu animale pe care le priveşte la televizor: o luptă surdă pentru supravieţuire, fără învingători sau învinşi, ci urmând pur şi simplu legile nescrise ale naturii.

Incapabilă să perceapă răutatea şi mizeria din jur, sora Katiei e singura prezenţă angelică - virginală - din întregul roman, inocenţa ei reflectându-se în toată cartea şi îndulcind acţiunea. Pentru ea lumea nu este rea; tuturor le găseşte o justificare în cele din urmă. Acţiunile lor pot fi explicate prin fraze auzite în familie. De exemplu, aşa cum spune Mama, "bărbaţii nu sunt răi, ei vor doar să şi-o tragă".

Între ieşirile mamei, care îşi acoperă întotdeauna sânii cu paltonul cu căptuşeală dublă "ca să nu facă vreo pneumonie", escapadele amoroase şi drogurile Katiei, sora cea mică are grijă de casă. Când tensiunile din casă ating paroxismul, până într-acolo încât mama şi Katia nu-şi mai vorbesc, mezina devine mesageră între cele două. Ea este cea care observă decăderea bunicii, cea care o însoţeşte la doctor şi care stă cu ea până în ultima clipă. Deşi este obişnuită ca cei din jur s-o privească cu milă, ca pe o fiinţă nu tocmai inteligentă, ea sesizează toate schimbările pe care alţii nu le bagă în seamă. Poate că incapacitatea ei de a percepe realitatea ca toţi cei din jur e compensată de sensibilitatea aparte; ei îi apare bunica deodată bătrână, Katia, femeie în toată firea, în timp ce ea însăşi devine domnişoară, deşi ar vrea ca timpul să stea în loc şi să rămână veşnic copil. Îi este frică să crească. Sora cea mică trăieşte într-o lume a ei, în care fericirea este simplă, produsă de un cuvânt ori de un gest, după cum chiar ea afirmă când o vede pe Katia venind acasă, pentru a-şi schimba chiloţii şi sutienul: "Nu era fericire, ci chestia aia pe care oamenii o confundă adesea cu fericirea, din pricina febrilităţii şi a dorinţei de a savura fiecare clipă."

Toate scenele sunt prezentate dintr-o perspectivă naivă, fie că e vorba de poveştile pe care i le spune Katia ("a fost odată ca niciodată o curvuliţă care s-a îndrăgostit de un italian"), ori de pildele şi învăţăturile Bibliei, pe care i le predică John Turner, tânărul american venit să-şi propovăduiască religia în Spania. Sentimentele ei faţă de John, pe care nu le poate nicicum defini, altarul-avizier improvizat în camera fetelor, bucuria sosirii primăverii sau borcănelele de paté Mousse de canard, cu care Katia se delectează în ajunul unei plecări la Lisabona, sunt desprinse parcă dintr-un film de Almodóvar: o antiteză bine-rău, prostituţie-inocenţă, păcat-izbăvire, descrise direct şi simplu, ivindu-se parcă din nevoia fundamentală de a trăi.

Mama renunţă în cele din urmă la prostituţie şi se mută cu Jorge, măcelarul. Katia şi sora ei rămân să locuiască singure în apartament şi, după moartea bunicii, cea mică trăieşte singură, vorbind din când în când la telefon cu mama, purtând mesaje între aceasta şi Katia. Scene de o teribilă intensitate şi candoare sunt cele petrecute cu John Turner, pe care îl întâlneşte în Plaza Mayor. Acesta o invită la un suc de roşii, îndeplinindu-i astfel cea mai mare dorinţă: aceea de a fi invitată şi de a putea comanda ceva, fără să-i pese cât costă. Clipele petrecute cu el, vorbind despre religie în timp ce ea încearcă să raporteze pildele şi rugăciunile spuse de John la sfaturile sau întâmplările prin care trecuse Katia, sunt de o frumuseţe zguduitoare. Mezina familiei este o sfântă într-o lume păgână, care n-o poate atinge. Emoţionant este cadoul pe care i-l oferă lui John, acel Isus din spaghete şi boabe de mazăre răstignit pe o cruce de scobitori: un simbol neconvenţional al credinţei, al purităţii rătăcite într-o lume plină de păcate.

Din acest punct de vedere, personajele lui Andrés Barba par să se înscrie în mozaicul personajelor feminine din portofoliul lui Almodóvar. "Este tipologia femeilor din satele şi oraşele spaniole, cultura şi caracterul lor, felul în care se ajută una pe alta, împărtăşindu-şi problemele, făcând viaţa suportabilă", declara regizorul spaniol într-un interviu. Personajele lui Almodóvar, ca şi cele ale lui Ingmar Bergman şi cele ale lui Barba, trăiesc în lumea lor interioară şi nu comunică unele cu altele.

Bazate probabil pe acest arhetip, personajele lui Andrés Barba urmează traiectorii dramatice, reuşind în cele din urmă să-şi reconcilieze deosebirile şi să rămână o familie. Meritul îi revine în totalitate mezinei, a cărei inocenţă şi iubire transformă şi umanizează în cele din urmă această familie destrămată.

Sora Katiei este o carte superbă, scrisă de unul dintre cei mai talentaţi autori spanioli contemporani. Romanul a fost tradus în câteva limbi de circulaţie europeană, fiind chiar ecranizat de regizoarea olandeză Mijke de Jong. În prezent, Andrés Barba predă la Universitatea Complutense din Madrid. După acest al doilea roman al său, autorul a mai publicat câteva cărţi: La recta intención (Intenţia bună), Ahora tocad música de baile (Acum cântaţi muzică de dans), Historia de Nadas (Povestea satului Nadas), Versiones de Teresa (Versiunile Terezei) - pentru care a primit premiul Torrente Ballester -, Libro de las caídas (Cartea căderilor), La ceremonia del porno (Ceremonia pornografiei) - împreună cu Javier Montes, obţinând cel de-al XXXV-lea Premiu Anagrama pentru Eseu -, cel mai recent titlu fiind Las manos pequeñas (Mâinile mici).

Rafael Chirbes, unul dintre cei mai buni romancieri spanioli contemporani, consideră proza lui Andrés Barba vitală, de o intensitate imediată, urgentă. Este meritul traducătoarei Luminiţa Voina-Răuţ de a fi dăruit cititorilor români Sora Katiei. Traducerea sa degajă simplitate şi transparenţă, ca şi cum totul ar fi o joacă de copil. În paginile ediţiei în limba română, proza respiră acelaşi ritm şi păstrează aceleaşi nuanţe gândite de autor. Nu se simte traducerea: textul curge de la sine, ca şi cum autorul însuşi l-ar fi scris în limba română.



Citiţi un interviu cu Andrés Barba în exclusivitate pentru LiterNet aici.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer