Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Sora Katiei


Andrés Barba, traducere de Luminiţa Voina-Răuţ

27.05.2009
Editura Vellant
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Andrés Barba
Sora Katiei
Editura Vellant, 2009

Traducere din limba spaniolă de Luminiţa Voina-Răuţ
Postfaţă de Adriana Popescu


Citiţi postfaţa acestei cărţi.

*****

Fragment
Prima oară când a sărutat buzele Katiei avea treisprezece ani, o durere de gât şi o pijama albastră cu cercurile olimpice, pe care scria "Sports". Îi plăcea mult pijamaua aceea. Trecuse deja o săptămână de când Mama nu mai dăduse pe acasă. Katia tocmai împlinise optsprezece ani şi ea îi dăruise nişte cercei în formă de buburuză, care nu i-au plăcut. Oricine ar fi remarcat asta după chipul ei jenat şi resemnat când i-a cerut să şi-i pună, dar în seara aceea ea s-a culcat cu mulţumirea celui care încă mai credea c-a făcut cadoul perfect. Şi-a dat seama trei zile mai târziu: Katia nu şi-i pusese nici măcar o dată. Dar nu i-a păsat. Şi-a amintit că, atunci când avea opt ani, Mama îi dăruise un ceas roz care-i plăcuse atât de mult, încât, pur şi simplu, n-a îndrăznit să-l poarte de teamă să nu-l rupă. Îl scotea noaptea, îl privea pe îndelete, mângâind secundele, sferturile de oră, şi-l punea la loc în tocul nepăsător, acelaşi toc ce avea să vadă ceasul oprindu-se peste un an, iar, mai târziu, acoperindu-se de praf şi ispăşind păcatul de a fi fost prea frumos. Poate că tocmai de aceea nu-şi pusese Katia cerceii, fiindcă erau prea frumoşi.

Mama nu era acasă şi atunci Katia se enerva şi zicea lucruri pe care ea nu reuşea să le înţeleagă şi se închidea în baie. Şi atunci nu ştia ce să facă. Se ducea în sufragerie şi o aştepta să iasă ca să mănânce ceva. În seara aceea se simţea rău şi era cât pe ce să se ducă singură la culcare, dar tocmai atunci Katia a apărut în cameră. Se vedea că plânsese, fiindcă avea pleoapele roşii de cât se frecase la ochi. A zis:
- Mama e o jigodie, Mama n-o să se mai întoarcă niciodată, curva naibii!

Era incredibil cât de repede vorbea Katia când era supărată.
- Hai să plecăm de aici, să fugim, şi atunci o să ne caute toată viaţa.
- Eşti supărată fiindcă n-a venit de ziua ta?
- Mi-e totuna ce face curva asta împuţită.

Ea n-a răspuns nimic. Katia nici nu se aştepta ca ea să zică ceva, dar a rămas locului ca şi cum n-ar fi vrut să sfârşească discuţia; parcă ar fi vrut să comenteze totuşi ceva ca s-o insulte şi mai mult pe Mama.
- Crezi că ne-a uitat?
- Pentru mine e ca şi moartă.
A simţit un nod în gât când Katia i-a zis asta.
- Pentru mine e ca şi moartă şi futută de două sute de poliţişti.
- De ce vorbeşti aşa? Eşti rea când spui lucrurile astea...
- Da, eu sunt rea, iar tu eşti proastă de bubui. Bleagă, dusă cu capul, asta eşti tu.
- De ce vorbeşti aşa?
- Fiindcă e adevărat, fiindcă eşti proastă. Sau poate că tu nu ţi-ai dat seama? Poate că asta e, poate că nici măcar nu ştii, de toantă ce eşti.

Katia a plecat trântind uşa, a cărei vibraţie a simţit-o în rădăcina nasului. S-au scurs câteva minute în care nu şi-a dezlipit ochii de la uşă, sperând s-o vadă apărând iarăşi şi zâmbindu-i ca după o glumă, dar n-a venit nimeni. Când şi-a dat seama că începeau să i se împăienjenească ochii, şi-a strâns genunchii la piept; i-a strâns cu putere; şi şi-a închipuit-o pe Mama moartă; s-a gândit că Mama n-o să se mai întoarcă niciodată; o să treacă o zi şi încă una şi apoi un milion de zile şi Mama n-o să mai apară în pragul uşii, istovită la faţă, dar scoţându-i limba; s-a gândit c-o să uite cum miroase Mama, cum îşi face buzele, cum îşi pune fusta şi pantofii cu toc înalt cu care mergea la lucru, paltonul descheiat, dar cu căptuşeală dublă, ca să-şi dezvăluie sânii, pentru ca apoi să şi-i acopere repede, ca nu cumva să facă vreo pneumonie şi totul i s-a părut atât de trist, încât nu s-a putut stăpâni, şi plânsul i-a devenit un scâncet aproape animalic. De ce-i spusese Katia lucrurile astea? De ce trebuia să moară Mama? De ce camera i se părea atât de apăsătoare?

Dacă nu plângea prea des era pentru că, de obicei, percepea lumea ca pe o continuă sarabandă cu tainice surprize: culori pe care doar ea le putea vedea, iar când plângea, sufletul îi devenea neajutorat şi se lăsa pradă durerii, tot aşa cum în alte ocazii se lăsa pradă bucuriei.

Mai târziu a început iarăşi să respire calm. A oftat adânc de vreo două ori, şi-a şters lacrimile cu mâneca pijamalei şi a simţit iar c-o doare gâtul. Când a ieşit din sufragerie n-a văzut-o pe Katia. Era lumină în bucătărie, dar nu s-a dus acolo. Îi era frică c-o să-i spună din nou că Mama murise. S-a spălat pe dinţi şi s-a băgat repede în pat. Dar şi asta era greu: să aştepţi cu lampa stinsă să intre Katia, să te prefaci că dormi când aprinde lampa de pe noptieră ca să se dezbrace, să-i vezi iarăşi frumosul trup androgin ca o bucată de carne fragedă. Însă în seara aceea Katia n-a mai aprins lumina. S-a dezbrăcat lângă patul ei şi s-a vârât iute în aşternut, cu o grimasă care trăda răceala duşumelei. A simţit corpul Katiei atât de aproape, încât s-a înfiorat toată la atingerea pielii ei. S-a apropiat şi mai mult de perete ca să-i facă loc, nu de teamă, nici de jenă, ci pentru a se îndepărta de ea, fiindcă era ea, Katia, cea care o făcuse proastă cu o jumătate de oră în urmă, iar acum îi căuta mâna cu mâna ei, aceeaşi de ani şi ani de zile, dar care acum îi părea altfel, mai mare, mai osoasă, aproape o mână bărbătească ce-i ţine mâna ei transpirată toată. Uneori i se părea atât de ciudat modul ei de a-şi cere iertare, că nici nu ştia cum să reacţioneze: rămânea atunci nemişcată şi o lăsa să facă ce credea ea că trebuie să facă. Iar ce a făcut în noaptea aia a fost neaşteptat, căci teama ori jena au dispărut şi s-a ivit o altă înfiorare: cea provocată de mâna Katiei, care-i mângâia părul, ochii, nasul, cu atâta tandreţe, încât s-a gândit că se afla pentru prima oară acolo, iar degetele ei s-au aşezat pe buzele Katiei care şopteau ceva aşa de încet, că ea nu auzea nimic, buze ce rosteau vorbe pe care nu le putea înţelege, cuvinte care-i cereau iertare. Şi era atât de goală, iar fesele şi sânii şi picioarele ei reci se amestecară cu ale ei. Nicicând nu şi-o închipuise aşa, goală, dar goliciunea ei era plăcută, fiindcă în ea nu exista nici teama, nici monotonia Mamei în faţa oglinzii, când îşi desăvârşea ritualul cu fusta cu care mergea la lucru, cu chiloţii cu care mergea la lucru, ci pur şi simplu - cum s-o explice? - senzaţia de a fi acceptată când mângâia corpul frumos al Katiei, spatele, pulpele, fesele şi pieptul ei, căci nuditatea asta nu însemna doar că era goală, ci era o asemenea goliciune încât niciuna dintre ele nu părea să aibă vreun secret faţă de cealaltă, ea descoperind la atingere, pe întuneric, că trupul Katiei părea mai mic, aproape fragil, alunecându-i, parcă, printre degete şi devenind lichid ori nisip fin. Nu, Katia nu-şi cerea niciodată iertare, Katia făcea lucruri ca astea: se vâra aproape goală în patul surorii ei şi o strângea tare în braţe, lăsând-o pe ea s-o mângâie uşor cu o mână, de la gât până la fund; mâna aluneca încet pe trupul frumos al Katiei a cărei piele devenea şi mai fină în curbura inghinală, lângă puful care o acoperea ("piele de piersică, aşa-i zice"), şi apoi urca spre ombilic şi se pierdea în urcuşul ei spre sânul aproape rotund, punctat cu un mamelon negru şi aspru la pipăit, aşa cum a constatat, cu o bucurie nebună, în noaptea aceea: plăcerea, satisfacţia de a se simţi recunoscută, acceptată, o asemenea bucurie încât i s-a pus iarăşi un nod în gât şi a ştiut c-o să plângă, dar, de-astă dată, era ca un gâdilat care-i urca din pântec. Ea nu ştia dacă o privea sau nu Katia. Îi simţea respiraţia foarte aproape, iar parfumul trupului ei o învăluia ca o gură de aer cald şi liniştit, şi atunci s-au sărutat.

În anii următori, şi-a amintit de atâtea ori clipa aceea, până când memoria a diluat-o în umbrele altor amintiri şi ale altor imagini. Uneori o săruta ea pe Katia, alteori Katia o săruta pe ea, uneori lampa era aprinsă, alteori era doar amintirea palidă a buzelor ei atingându-i buzele umede, ca feliile de mandarină, dar cu un altfel de gust, de pastă de dinţi ori de salivă, buzele Katiei, pe care le văzuse de-atâtea ori mişcându-se şi aşezându-se pe ale ei câteva secunde, o clipă abia, cât dură îmbrăţişarea respectivă şi apoi ridicându-se ca cineva care simte că a făcut ceea ce trebuia să facă, fără grabă, fără nervi, fără regrete, îndepărtând doar cearşaful din patul ei şi ajungând din două salturi într-al ei, ca să nu-i îngheţe picioarele. Iar dacă n-au mai vorbit niciodată despre noaptea aceea a fost doar pentru că soră-sa, Katia, nu voia să vorbească niciodată despre asemenea lucruri; îşi ieşea din fire, se enerva la culme şi încheia discuţia zicând că nu-i convenea să arate ce simte, că ea era foarte introvertită ("Ce înseamnă introvertită?"), păi asta, cineva care nu vorbea prea mult ("dar tu vorbeşti mult..."), da, dar nu despre ea, despre problemele ei, nu, ce să vorbească ea despre treburile ei, ea vorbea doar despre ce i se întâmpla pe stradă, despre prietenele ei, despre curva de Mama ("Katia!"), dar ce era în sufletul ei, ce simţea ea, nimeni nu ştia, nici atâtica, şi ea s-a gândit că, în sfârşit, semănau şi ele întrucâtva, căci şi ei i-ar fi fost tare greu să explice de ce-i plăcea să stea în Plaza Mayor, în Plaza Cibeles şi la viaduct şi să se zgâiască la turişti, cu tricourile lor noi, cu I LOVE MADRID, cu aparatele lor de fotografiat. Era plăcut să închizi ochii şi să adulmeci parfumul celor care se plimbau pe acolo, fără să ştii cine erau, şi amestecându-te printre ei, să atingi rochii şi cămăşi care, cu doar câteva ore în urmă, se aflau în Italia, în Franţa ori în Irlanda, iar acum erau aici, cu chipurile lor de străini, cu pofta lor de-a cumpăra totul, atât de aproape încât puteai să-i atingi aşa cum poţi atinge polenul, ca o ninsoare bogată şi albă ce urcă spre viaduct. De-asta nu-i păsa c-o credeau proastă. Căci nu trebuie să fii deşteaptă pentru a privi polenul, nici să mănânci biscuiţii pe care-i făcea Mama când era în toane bune, nici să admiri trupul frumos al Katiei, dezbrăcându-se în fiecare noapte în cameră, îndeplinind, parcă, un ritual: mai întâi cămaşa şi pantalonii, iar apoi, stând pe marginea patului, şosetele şi sutienul...

Mama s-a întors după patru zile. Avea o vânătaie pe picior. Ele n-au întrebat-o nimic. S-a închis în camera ei şi a dormit cincisprezece ore neîntrerupt. Când s-a trezit, pe chip i se citea o oboseală îngrozitoare. Cam de atunci ea nu s-a mai dus la şcoală. Katia începuse să lucreze într-o băcănie, şi cum nu mai avea cine s-o ducă la şcoală (de-asta se ocupa mai înainte Katia), a găsit scuza perfectă ca să părăsească o lume în care fusese din capul locului ţinta celor mai nesărate glume, sfârşind până la urmă în ultima bancă, unde se aşeza plictisită de moarte.

Apoi a împlinit paisprezece ani şi în ziua aceea - după cadoul Katiei, după biscuiţii Mamei - s-a gândit, fără să se teamă c-a crescut, că nu mai este o copilă, c-o să înceapă şi ea, ca şi Katia, să lucreze sau să trăiască singură, aşa cum i-ar fi plăcut soră-sii să trăiască, dacă n-ar fi fost Mama. Nu era frică, chiar dacă semăna teribil cu frica; avea momente de luciditate şi bătăi de inimă ca atunci când era întuneric, spaime ca în orele când Mama ar fi trebuit să fie acasă, dar nu era încă, dar mai era şi altceva: independenţa, teama de-a se simţi mare o uimeau, fiindcă acolo erau forme, mirosuri, rotunjimi nicicând bănuite. Dacă ar fi fost lăsată singură în mijlocul străzii, nu s-ar fi speriat, dar apăsarea vârstei ei o îngrozi în seara aceea. S-a dus la baie. Printre gelurile, cremele antiacnee ale Katiei şi prezervativele Mamei, ceva se schimba; nu gelurile, nici cremele antiacnee ale Katiei, nici prezervativele, ci ea, printre toate lucrurile acelea; chipul ei dintotdeauna sau de niciodată, aşa cum o privea acum din oglindă. Nimeni nu pricepuse că paisprezece ani puteau fi cel mai serios lucru din lume, dacă se înţelegea ce însemnau paisprezece ani: nu un an unul după altul, care împreună să facă paisprezece, nu treisprezece ani, la care mai adaugi unul, ci intrarea definitivă în frica de a te simţi mare, de a te şti singură în oglinda din baie, aceeaşi dintotdeauna, înconjurată de lucrurile dintotdeauna, părând însă acum o altă persoană. Privea ca o altă persoană, avea mâinile, sânii şi buzele altei persoane, şi atunci şi-a dat seama că nu voia să crească, că i-ar plăcea să rămână aşa cum era în clipa aia, să ducă aceeaşi viaţă ca în lunile acelea când nu s-a mai dus la şcoală, adică să facă paturile, să meargă la cumpărături, să gătească friptura pe care o devora Katia cu o poftă carnivoră când se întorcea de la băcănie, să treacă pe la viaduct, în drum spre Plaza Mayor, şi să privească turiştii cu tricourile lor din Franţa, cu pantofii lor din Olanda, cu parfumurile lor din Statele Unite, care acum erau acolo, atât de aproape c-ar fi putut să-i atingă, să se întoarcă acasă agale când apunea soarele, destul de devreme ca să vadă la televizor documentarele cu animale: girafe, maimuţe, crocodili, gheparzi cu pata lor neagră în formă de lăcrimioară, apusul de soare african, un soare atât de mare că părea fals (nu putea fi soarele aşa de mare), până venea Katia de la lucru şi schimba canalul, punând un serial care o distra grozav, iar ea se ducea în bucătărie sau în cameră, gândindu-se: de ce mi-e teamă, de ce Katia nu mai pare a fi Katia, de ce nu-mi mai place să stau singură, ale cui sunt mâinile astea, ochii ăştia ai cui sunt, şi chiar dacă nu durau mult senzaţiile acelea, mai era totuşi neliniştea, care nu-i dădea pace; pregătea cina, curăţa closetul, ştergea praful atât de repede, încât aproape întotdeauna o scotea din minţi pe Katia, "Ce viteză ai, câtă grabă, opreşte-te o clipă, că-mi vine să-ţi ard vreo două", dar fără să creadă c-o s-o facă, fiindcă odată îi luase o rochie fără să-i ceară voie şi Katia n-o bătuse, cum s-o bată Katia, când ea o iubea aşa de mult.

Octombrie a fost luna în care s-au schimbat lucrurile. A venit pe îndelete, dar cu o căldură neobişnuită, aproape primăvăratică. La fel ca la fiecare sfârşit de săptămână, bunica venise de la Málaga pentru a sta cu ele. Lucra într-o staţiune balneară, unde curăţa toaletele, bazinele şi izvoarele din care beau turiştii şi de-astă dată le-a adus fiecăreia dintre ele câte un trandafir în dar. Erau trandafiri care se puneau în apă din izvoarele cele mai calde, astfel încât sarea şi căldura îi împietreau. Pe-al ei şi l-a pus pe noptieră, Katia n-a ştiut ce să facă cu trandafirul şi i-a promis c-oi-l dea ei când o să plece bunica, iar Mama l-a uitat în bucătărie.

Era duminică: aerul nemişcat, aşa cum se întâmplă doar duminica. În momentul în care a zărit-o în uşă, cu sacoşa ei şi cu buchetul de trandafiri în mâini, a avut impresia că bunica îmbătrânise brusc faţă de ultima oară când o văzuse. Observase lucrul acesta şi la alţi oameni. Îşi amintea de o bătrână din Puerta del Sol pe care o vedea, de obicei, când se plimba: într-o lună trecuse de bătrâneţe, iar pe chip i se instalase un fel de moarte deghizată. O singură lună şi femeia aceea nu mai era doar o bătrână, ci se ramolise de tot, ajunsese o hoaşcă fără niciun dinte în gură, scoţând scâncete, ca bebeluşii la masă. Devenise o boşoroagă ca acelea care uită numele copiilor, amintirile, chiar şi faptul că sunt bătrâne, iar când zăresc o femeie cu patruzeci de ani mai tânără, o strigă deodată: "Mamă" şi rămân cu ochii în zare, parcă cerându-şi iertare că mănâncă.

Cam aşa i s-a părut şi bunica atunci când a intrat pe uşă, istovită după ce urcase două etaje, cu o picătură uriaşă de sudoare prelingându-i-se pe tâmplă şi cu fruntea plină de broboane minuscule, pe care şi le-a şters cu o batistă când Mama i-a luat sacoşa din mână, fără s-o îmbrăţişeze şi fără s-o salute.

I se citise întotdeauna oboseala în ochii ce păreau cenuşii în lumină, deşi erau de fapt de un albastru spălăcit, exact ca ochii Mamei, doar un pic mai mari - dar atât de diferiţi de-ai Katiei, de un albastru viu, aproape violent - şi plini de întâmplări pe care ea nu le putea pricepe: nedreptăţi, lumi în care poate nu erau atâtea culori şi senzaţii tactile ca în lumea ei, dar având ceva în plus, căci bunica îi spunea adesea că erau lucruri pe care ea n-o să le înţeleagă niciodată, şi asta fără s-o căineze şi fără s-o creadă o proastă, ci fiindcă aşa stăteau lucrurile, iar ea, pur şi simplu, trebuia să accepte acest lucru. Şi totuşi era ceva ce n-a descoperit niciodată în ochii bunicii: milă. Aşa cum o fetiţă grasă e obişnuită să i se spună "grăsana" ori să fie luată peste picior, ea se obişnuise să vadă milă pe feţele celorlalţi când înţelegeau că nu era prea inteligentă. Era ceva aşa de firesc, încât îi era totuna şi ajunsese chiar să-i lipsească acest lucru când cineva evita rutina respectivă şi o consola cu câte un "biata de ea". Fără să o fi învăţat cineva, ştia deja să citească pe buze vorbele şi expresia milei.



Citiţi un interviu cu Andrés Barba în exclusivitate pentru LiterNet aici.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer