Vânt, Volume, Vectori

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

Când am început să dansez, o făceam într-un mod absolut visceral, cu partea animalică a corpului meu - abdomenul.

Încet, încet, a trebuit să regândesc acest "dans din buric". Cu capul. Ca să pot reuşi să-l comunic, să-l transmit, prin intermediul intelectului, altor "abdomene" şi "burice".

Am simţit foarte repede că mişcările dansului meu, generate în mod intuitiv şi subconştient, sub aparenţa lor complicată de ramificare în toate direcţiile, se supun de fapt unei serii de legi izvorâte din câteva principii esenţiale, simple şi finalmente nu foarte numeroase.

Studiind aceste mişcări a posteriori, mi-am dat seama că oricât de diferite ar fi ele (şi independent de nevoile estetice, foarte diverse, ale diferitelor tipuri de opere care le-au suscitat), păreau să fie guvernate de anumite constante fundamentale (interne/externe, corporale/spaţiale).

O mişcare de dans mi se arată sub aparenţa imediată a unei imagini care rămâne, cred, gravată în memoria oricărui elev: cea a unei lungi formule de chimie organică. O tablă umplută în întregime de "C" şi de "O"... Înlănţuite, împletite, într-o bifurcare fără de sfârşit...

Orice mişcare poate fi împărţită în elemente mai simple, mai uşor de descifrat. Spre a fi înţeleasă mai bine. Oricât de complicată şi complexă ar părea la prima vedere. Încercând să ajungi până la cel mai "elementar" lucru posibil.
Cu cât mai mică va fi veriga, cu atât mai flexibil şi mai proteiform va fi lanţul.
Lucrurile complicate sunt făcute din lucruri simple...

Independent de limbajul meu coregrafic, care are, evident, un vocabular şi fraze ce-mi sunt proprii, ca pedagog mă servesc mai degrabă de module de înlănţuire decât de înlănţuiri întregi. Încerc să lucrez mai degrabă cu "atomi" decât cu "molecule".

Pentru ca aceste constante şi principii pe care tocmai le-am evocat să poată fi vehiculate în maniera unui alfabet, nu în aceea reductivă a unui vocabular. Subînţeleg prin asta că se pot forma, cu un număr restrâns de litere / sunete ale unui alfabet, cuvinte în numeroase limbi. Cu un vocabular, am fi reduşi la o singură limbă şi numai la ea.

Alfabetul este o gamă. Numai cu ajutorul câtorva note au fost scrise sute de mii de opere muzicale în toate genurile imaginabile. La fel de bine o simfonie de Beethoven, un cântec de leagăn sau o piesă de Pink Floyd...

Acest alfabet poate de asemenea să devină, în ceea ce mă priveşte, un instrument de analiză, nu doar de compoziţie, putând astfel să joace un rol echivalent cu cel al unei partituri muzicale în raportul de comunicare dintre coregraf şi dansator.

În muzică, un "mi bemol" e un "mi bemol". Este o indicaţie foarte clară şi mai ales obiectivă, la îndemâna oricui (nu numai a unui muzician profesionist) ar putea avea cunoştinţe, fie ele şi sumare, de solfegiu. După care putem să discutăm la nesfârşit despre felul în care acest "mi bemol" ar putea sau ar trebui să fie interpretat...

O indicaţie de tipul "ridicaţi braţul" nu spune nimic. Este susceptibilă de a fi înţeleasă şi executată nu numai într-un mod echivoc, ci chiar în multiple feluri: dacă dansatorul este în picioare, asta înseamnă "braţul la verticală", în timp ce, dacă este culcat, ar însemna "la orizontală". Fără să mai punem la socoteală că între poziţiile "în picioare" şi "culcat" pot exista o multitudine de poziţii intermediare... ceea ce face ca indicaţia iniţială să fie şi mai vagă, şi mai supusă unor interpretări arbitrare!

Activitatea coregrafului (cu excepţia procesului de improvizaţie) urmează adesea o metodă ce foloseşte mimetismul: coregraful arată mişcări de interpretat, iar dansatorul (sau dansatorii) îl imită, încercând să reproducă, fiecare în felul său, ceea ce i-a fost arătat. Este un proces foarte lung, care dă naştere adesea unor neînţelegeri de genul celei evocate adineaori. Este foarte posibil ca, din motive lesne de înţeles, coregraful (sau profesorul) să nu poată el însuşi să execute mişcarea cerută aşa cum şi-ar dori-o.

În alte cazuri, spre a obţine efectul sau mişcarea dorită, folosim cel mai adesea indicaţii împrumutate din alte arte (teatru, literatură, muzică, arte plastice sau vizuale etc.). În fapt, o terminologie deturnată, indirectă şi de natură non-coregrafică.

Visul meu ar fi să ajung să descriu mişcările unei coregrafii desemnându-le în maniera cea mai precisă cu putinţă. şi, pornind de aici, să pot să o scriu, cu ajutorul acestui "alfabet", şi să o predau fără să fie nevoie să arăt. Nici să demonstrez, şi cu atât mai puţin să conving!

Un compozitor poate transmite integral muzica sa muzicienilor interpreţi, fără a fi măcar nevoie să fie prezent, şi asta numai cu ajutorul unei partituri.

Atunci, de ce nu ne-am imagina că şi coregraful poate face la fel? Pur şi simplu pentru că, în domeniul dansului, o astfel de partitură nu există. Dansatorii nici măcar nu s-ar putea gândi să se priveze de prezenţa coregrafului, întrucât ei înşişi reprezintă, sunt partitura. Coregraful îşi "scrie" piesa direct pe ei.

Există, desigur, diverse sisteme de notare, dar, din experienţa mea, sunt atât de complicate (la scris şi la descifrat) încât nu uşurează lucrurile, ci dimpotrivă.

În zilele noastre există, bineînţeles, înregistrările video. Dar ele nu sunt realizate decât după aceea, odată ce coregrafia există. Cu toate că este de o enormă şi incontestabilă utilitate în planul "memoriei", al mărturiei şi pentru conservarea spectacolelor coregrafice, o înregistrare video nu dezvăluie "dedesubturile jocului", nu arată decât rezultatul final, nicidecum modul de a-l obţine.

Personal, resimt nevoia unui instrument mai cuprinzător şi totodată mai puţin complicat, adaptat mişcării şi prin urmare dansului, având (asemenea unei partituri muzicale) o funcţie mnemotehnică şi analitică şi folosind un cod comun, un soi de "alfabet-gamă" unificat şi simplificat pentru a izbuti să facă mai transparentă şi universală comunicarea dintre creator (sau pedagog) şi interpret (sau discipol).

Coregraful ar putea atunci să se mulţumească doar cu munca sa de creaţie şi de concepţie (echivalentă cu cea a compozitorului de muzică).

Abia după aceea, dacă el crede că e necesar, se consacră muncii de şef de şantier al piesei sale, devenind şi interpret, în calitate de coordonator tehnic (şi "catalizator" estetic) al compoziţiei. Un rol jucat în muzică de şeful de orchestră, care nu este întotdeauna sau în mod obligatoriu compozitorul.

Faptul de a arăta şi a demonstra poate, şi chiar trebuie, să intervină cu ocazia evenimentelor de tip "master-class", în care se studiază cu un maestru, nu atât ce, cât mai ales cum. Calitatea şi nu cantitatea.

Modernitatea dansului (asemenea aceleia a oricărei arte) nu se exprimă doar printr-un "look" extern, ci mai degrabă printr-un mod de gândire. Această modernitate există mai ales graţie unor mecanisme profunde şi oculte, un "look" interior şi totodată mai puţin superficial şi mai interesant de descoperit. Partea invizibilă, dar cu atât mai importantă, a aisbergului...

Este la fel de captivant să descoperi şi să faci să fie descoperite cu ajutorul artei tale mecanismele ascunse ale mişcării dansate. Să repui constant în discuţie, să revoluţionezi din interior, şi prin urmare în modul cel mai subtil, viziunile "instalate" şi comode pe care noi toţi - artişti şi spectatori - le putem avea...

Sunt pe cale să deschid aici pântecul dansului meu aşa cum deschizi cutia unei pendule, ca să încerc să dezvălui celor care ar putea fi interesaţi nu numai felul meu de a dansa, ci mai mult decât atât: felul meu de a gândi.

Din aceste constatări, din aceste nevoi şi din acest vis s-a născut lucrarea de faţă..

O altă metaforă pe care o folosesc spre a defini o formă diferită de energie, care şi ea, aidoma vântului, influenţează din exterior mişcările CSD, este cea a unei flăcări.

Spre deosebire de vânt, care agită (cu creşterile şi scăderile sale, e drept!) în principal în plan orizontal, focul reprezintă verticalitatea, tendinţa de a evada, elanul spre înalturi, dorinţa de a scăpa de greutate, de a se înălţa cu orice preţ.

Ca să exprim ideea de "sus" (care reprezintă dintotdeauna, în acelaşi timp şi conceptul de "înainte", cele mai scumpe aspiraţii şi dorinţele cele mai arzătoare ale fiinţei umane), nu am găsit un simbol mai bun decât litera omega, ultima din alfabetul grec şi punctul culminant al acestuia.

Pentru opusul său, pentru "jos" (locul de unde ţâşneşte flacăra), litera / sunetul "gutural" al limbii spaniole: simbolul J (Jota).

Se obţine astfel vectorul jos - sus, care indică direcţia verticală în sens urcător,

şi contrariul lui, în sens descendent: sus - jos.

Simbol al axei verticale (noţiune obiectivă): litera grecească psi, axă perpendiculară pe "planul" orizontal al pământului.

Simbol al planului orizontal al pământului (noţiune obiectivă), al rozei vânturilor din geografie: litera grecească teta.

Aplicând corpului uman aceste două noţiuni spaţiale obiective, geografice - orizontala şi verticala - obţinem, prin analogie, două noţiuni subiective:
Pentru axa verticală, axa longitudinală a corpului.
Pentru planurile orizontale, planurile sale transversale.
Simbol pentru axa longitudinală: litera grecească fi.
Simbol pentru planurile transversale: litera grecească zeta.

Fiecare plan transversal, zeta, perpendicular pe axa longitudinală fi, are aceleaşi direcţii ca roza vânturilor "privată", a corpului: alpha, beta, gama, delta.

Nu pot să evoc imaginea focului fără să mă gândesc la prima scânteie, elementul declanşator al flăcării şi, prin intermediul mitului lui Prometeu, la cea care a dat primul impuls civilizaţiei noastre.

Impulsul generator al oricărei mişcări este tot atât de scurt şi are acelaşi impact ca cel al acţiunii chibritului care face să apară scânteia. După aceea, focul poate să se aprindă sau nu, să crească sau să scadă în intensitate, să se transforme în incendiu sau să se stingă de tot...

Dar scânteia, acţiunea de aprindere a focului, decizia de a da naştere unei noi mişcări, spre a fi eficace, nu poate fi altfel decât fulgurantă. Ca o dragoste la prima vedere!...

Citiţi un text semnat de Gigi Căciuleanu la începutul scrierii acestei cărţi aici.