Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Am hotărât să nu mai am deadline-uri şi alte responsabilităţi în afara ciorbei


Vlad Mixich, un interviu cu Anca aka Viaţalaţară

18.09.2009
Hotnews.ro, mai 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Când i-am spus că vreau să facem un interviu, Anca mi-a răspuns aşa: "Ştiu că vă ocupaţi de oamenii mari. Ei bine, eu sunt un om mic". Prin urmare, de ce v-aţi pierde timpul citind un interviu cu un "om mic"? Pentru că Anca, care doreşte "din timiditate" să-şi păstreze anonimatul, este un om mic care a descoperit secretul fericirii. Pe bune. Începutul poveştii îl găsiţi în cel mai neobişnuit interviu Hotview de până acum, iar continuarea, pe blogul Ancăi (http://viatalatara.wordpress.com/) numit Viaţa la ţară.

Vlad Mixich: Eşti mamă a câtor copii?
Viaţalaţară: Sunt mama de trei copii, două fete şi mijlociul, un băiat.

V.M.: Povesteşte-ne te rog, ce se vedea prin fereastra din camera copiilor în primii lor ani?
Viaţalaţară: Până în 2008, din camera copiilor se vedea un bloc de 4 etaje, în spatele căruia se mai vedea un bloc, de 8 etaje. Lângă blocul de 8 etaje erau câţiva plopi de care ne agăţam cu ochii. Iar jos, numai maşini, maşini, maşini. Dar asta se vedea numai când spălam geamurile. Altfel, doar un strat gros de praf.

V.M.: Şi acum ce se vede din camera copiilor?
Viaţalaţară: Acum se vede pădurea care tocmai a înverzit, un verde des, aproape negru. Se mai vede şi cerul albastru şi casa vecinilor, zugrăvită viu. Nici un pic de gri! Iar noaptea se văd stelele. Parcă mai mult decît pădurea, cerul e schimbarea majoră. Pentru că deschiderea către cer e, de fapt, o schimbare de perspectivă.


Dacă intru într-o librărie centrală, parcă merg la grădina zoologică

V.M.: Aţi locuit în Bucureşti. Cîţi ani şi de ce?
Viaţalaţară: Haha! Bună întrebare, "De ce?". Da, am fost bucureşteni o vreme, eu începând din liceu, soţul, din facultate. Asta înseamnă, pentru mine, 16 ani. Nici unul dintre noi, totuşi, nu a locuit la ţară, ci fiecare în orăşele de provincie, la bloc. Soţul chiar a trăit la munte, eu la câmpie. De ce am ajuns aici? Ca să ne facem tobă de carte. Apoi, după ce am terminat facultatea, am rămas oarecum din inerţie. Încă mai gândeam după tiparele omului epocii de aur, că un apartament în Bucureşti este o avere pe care cu niciun preţ nu trebuie să o înstrăinezi. E drept că, tot cam de atunci, am început să visăm să ne mutăm la ţară. Nu să ne întoarcem în oraşele copilăriei, ci să începem un alt fel de viaţă, cu totul alt fel de viaţă.

V.M.: Dacă ar fi să descrii Bucureştiul cu ajutorul a doar trei cuvinte... ce ai folosi?
Viaţalaţară: O comoară invadată de barbari.

V.M.: Cu ce era umplută dorinţa voastră de a fugi din / de Bucureşti?
Viaţalaţară: Cred că dorinţa este un termen prea slab. Dorinţa asta era mai mult un instinct de supravieţuire. Gândeşte-te la nişte şobolani care fug de pe o navă care se scufundă. Ei, săracii, nu tânjesc, nu doresc, nu visează. Ei ştiu ca trebuie s-o facă. Sau, alt exemplu: cineva îţi bagă capul sub apă. E adevărat, poţi spune ca îţi doreşti să respiri, dar cred ca e mai mult decât atât. Ştii că trebuie să respiri. Bucureştiul ne sufoca, pur şi simplu. Şi nu metaforic o spun.

V.M.: Şi v-aţi mutat. Dacă ar fi să descrii cu ajutorul a doar trei cuvinte satul în care trăiţi acum... ce ai folosi?
Viaţalaţară: O comoară bine ascunsă.

V.M.: Aproximativ câţi kilometri sunt între casa ta şi librăria ta preferată din Bucureşti?
Viaţalaţară: Să zicem 25. Nu i-am măsurat.

V.M.: Ceainăriile, concertele, serile la dans, berile cu prietenii, senzaţia de animal urban care se simte puternic pentru că trăieşte în buricul unei ţări, toate acestea nu îţi lipsesc?
Viaţalaţară: Am avut o groază de nedescris, chiar în prima zi când ne-am mutat, când am simţit că las în urmă toate lucrurile astea. De parcă mi se scurgea viaţa din mine. De fapt, era o dezbrăcare de blana de animal urban, şi, vezi tu, dezbrăcarea asta am perceput-o ca pe o jupuire. Dacă până atunci mă sufocam în oraş, am crezut că fără oraş voi muri de-a dreptul. Apoi, mi-am dat seama că starea asta ţinea de un fel de ritual de trecere între două lumi. Ca naşterea sau moartea. Nu faci decât să schimbi mediul, ca apoi să realizezi că, din fericire, noul mediu e mai prielnic. Schimbi un bagaj cu altul. Dar nu rămâi cu mâna goală. Trecerea propriu-zisă a fost într-adevăr cu frisoane.

V.M.: Şi acum nu îţi lipseşte nimic din oraş?
Viaţalaţară: Acum, că s-a creat o distanţă - şi nu doar spaţială - faţă de oraş, observ că nu-mi lipseşte nimic. Şi că, dacă intru într-o librărie centrală, parcă merg la gradina zoologică. E acelaşi sentiment de străin, exotic, straniu, neînţeles şi inutil. Oamenii mi se par diferiţi faţă de cum îi percepeam înainte. Şi nu-mi dau seamă dacă, într-adevăr, s-au schimbat atât de mult într-un an de zile, sau ochii mei s-au dezobişnuit de sclipicioşenii simandicoase. Sunt uimită de cultul corporal care nu era atât de accentuat în lumea intelectuală. Ehei, pe vremea mea, maică...:-)

V.M.: Ce însemna pentru tine "libertatea" când trăiai în Bucureşti şi ce înseamnă acum?
Viaţalaţară: Libertatea nu poate să ţină de un loc. E hilar. Imaginează-ţi libertatea prinsă în lesă, aici sau în Bucureşti. Libertatea nu o câştigi dacă stai la ţară, nici dacă stai în buricul târgului. Poate fi o greşeală să crezi că, dacă te-ai mutat, gata, eşti liber. Eşti exact aceeaşi persoană, poate mai puţin stresată, e drept. Dar libertatea nu poate să ţină de nimic fizic. Nici de loc, nici de bani, nici măcar de sănătate. Libertatea, şi vorbesc în numele meu, nu poate există decât în relaţia cu Dumnezeu. Pentru că numai Dumnezeu nu-ţi cere nimic, dar îţi oferă totul.


Trebuie să cauţi cu orice preţ viaţa

V.M.: Copiii s-au schimbat în anul de când trăiţi la ţară? Nu îţi faci griji că nu vor avea parte de cea mai bună şcoală şi de cele mai bune cursuri de înot, cursuri de pian, cursuri de limbi străine şi toate celelalte cursuri care nu există la sat?
Viaţalaţară: S-au schimbat, sunt mai bronzaţi, aşa e. Şi mai sănătoşi. Este incredibil pentru mine, o mare uşurare că le priesc aerul, soarele, pisicile şi gândăceii. Ieri se jucau, de exemplu, de-a magazinul de gândăcei - "Gândăcerie" îi spuneau. Am început să ne împrietenim cu natura. La Bucureşti făceam atac de cord dacă vedeam că mişcă vreo antenuţă prin bucătărie. Şi, la urmă urmei, era normal să fie aşa. Oraşul ajunge să fie opusul naturii atunci când betonul este predominant. Omul se adaptează la beton şi nu mai înţelege foşnetul ierbii. Pentru că nici nu-l mai aude.

Despre educaţia copiilor am fost întrebaţi de toată lumea. Acum, ca să fiu sinceră, trebuie să vă spun două lucruri. În primul rând, noi n-am dorit niciodată să avem nişte copii îmbuibaţi de cursuri extra-şcolare. Ne-am gândit să îi privim atent şi, dacă se pare că au un talent evident la ceva anume, să investim în acea direcţie. Am observat la toţi înclinaţia către desen şi da, i-am înscris pe cei mari la cursuri de desen. În plus, am vrea să-i dăm şi la un sport. Ne-ar fi plăcut înot, încă nu am renunţat la idee, căutam doar modalităţile de a ne lipi de alte familii care îşi duc copiii în Bucureşti, la bazin.

În al doilea rând, este adevărat că, în ceea ce priveşte şcolile, mi s-a strâns inima gândindu-mă că aş fi putut, la oraş, să le ofer ceva mai bun. Dar, aşa e viaţa, trebuie să faci şi compromisuri. Înainte de a ne muta la ţară am făcut o listă cu părţi bune şi părţi rele ale oraşului, să vedem în ce direcţie înclină balanţa. Ei bine, lista arăta cam aşa: la părţi rele erau poluare, antene de telefonie, mizerie de nedescris, zgomot, stres permanent, lipsa locurilor de joacă, şi altele, care nu îmi vin acum în minte. La părţi bune era un singur lucru: şcoli şi grădiniţe civilizate. Atunci am hotărât că, între a ne creşte copiii într-un mediu ostil sau a le oferi o şcoală mai puţin genială, să alegem partea a doua. Oricum, ştiam că ne vom ocupa de ei acasă şi, până la facultate, i-am putea pregăti chiar în regim de homeschooling, dacă s-ar fi pus problema.

Dar frumuseţea vine abia acum. E drept, la grădiniţa din sat nu i-am înscris, pentru că nu arată bine. Dar într-un orăşel din apropiere am găsit o grădiniţă de excepţie, cu cadre didactice dedicate muncii lor, sufletiste şi mult mai calme şi mai calde decât educatoarele din Bucureşti. În plus, colegii copiilor sunt mai liniştiţi, mai bine-educaţi, într-un cuvânt, un mediu radical îmbunătăţit. Şi, ca să nu vă închipuiţi că arată ca la ţară, vă spun că grădiniţa, ca şi şcoala pe care o vor frecventa de la anul, sunt foarte moderne.

În concluzie, cred că dacă îţi doreşti foarte mult un lucru şi, mai ales, dacă ai curaj să îl faci, Dumnezeu îţi dă mai mult decât ai visat sau sperat vreodată. În cazul nostru, cel puţin, aşa a fost.

V.M.: Să vorbim şi despre bani. Care este acum nivelul cheltuielilor voastre lunare? Mai mare decât era când locuiaţi în Bucureşti?
Viaţalaţară: Îmi este foarte greu să răspund. Nu am făcut o comparaţie la punct şi la virgulă. Iată un exemplu: la Bucureşti, întreţinerea se ridica, iarna, până la 3 milioane. Aici am plătit gazele, în aceeaşi perioadă a anului, 6 milioane, cu aproximaţie. Dar casa este de vreo patru ori mai mare decât apartamentul de două camere, semidecomandat, de la oraş. În plus, la apartament trebuia să plătim mai mult ori de câte ori venea cineva în vizită şi stătea câteva zile. La casă însă, costurile sunt direct proporţionale cu consumul, nu sunt umflate, nici făcute medie aritmetică per bloc.

Iarăşi, să vorbim şi despre banii de benzină. Teoretic, de aici distanţele sunt mai mari (discutăm strict la nivel financiar, pentru că dacă am pune factorul stres din traficul bucureştean, lucrurile ar fi mult mai clare). Totuşi, de când ne-am mutat, ne simţim atât de bine acasă încât am plecat foarte rar în vacanţe, pe când înainte, din cauză disconfortului de la bloc, eram nevoiţi să ieşim în fiecare week-end. Fiecare ieşire ne costă, bineînţeles, mai mult decât benzina până la munte şi înapoi. De asta spun că nu se poate trasa o linie exactă, cu rigla. Doar cu o mâna tremurândă...

V.M.: Aţi păstrat serviciul din Bucureşti?
Viaţalaţară: În momentul în care am părăsit Bucureştiul am renunţat şi la serviciul meu, deşi, subliniez, era un serviciu pe care-l făceam de acasă. Mai exact, eram redactor şi trimiteam / primeam textele pe internet. Cu toate că a fost jobul meu preferat, într-un mediu minunat, cu oameni de excepţie, cu toate că şi la ţară am avut internet din ziua a doua în care ne-am mutat, deci aş fi putut foarte bine să continui, am hotărât să renunţ şi să mă întorc la cratiţă. Să nu mai am deadline-uri şi alte responsabilităţi în afară ciorbei.

Nevoia de a scrie şi de a comunica am canalizat-o către blog. Am această concepţie mai tradiţională, că mama trebuie să fie alături de copii. Nu neapărat ca gospodină, pentru că nu am atins un nivel atât de înalt.:-) Ci ca mamă care nu îşi trimite copiii pe mâini străine de la vârste foarte mici, ca mamă care nu se întoarce obosită şi nervoasă de la serviciu şi-şi descarcă nervii pe copii, ca mamă care îşi face timp să le citească o poveste sau să facă un puzzle cu ei. Mi-au plăcut mult cuvintele unui psiholog american, care întreabă aşa: dacă ţi-ai cumpără o maşină nouă, ai da-o a doua zi pe mâinile unui străin? Ei, cu cât este mai valoros un copil decât o maşină? Şi nu la preţ mă refer, ci la nepreţuirea lui.

Prin urmare, eu nu am serviciu, trăim din salariul soţului meu. Când vor fi mai mari copiii, poate. Până atunci, visez să fac ceva frumos, aşa, de acasă, cum ar fi să scriu cărţi de poveşti...

V.M.: Aveţi mulţi prieteni care au făcut aceeaşi alegere ca şi voi?
Viaţalaţară: Avem prieteni care au făcut pasul ăsta înaintea noastră şi exemplul lor ne-a ajutat foarte mult. La nivel psihologic, adică. Ne-a dat curaj. Cu toate că situaţia lor era diferită de a noastră, cu toate că zona era alta, deci nu puteam face comparaţii, ne-am dat seama că se poate, cu puţină nebunie. Cred că nicio familie nu poate fi comparată cu alta. De exemplu, chiar noi, dacă am fi fost cu 5 ani mai în vârstă, ne-am fi aflat într-un alt context şi cu serviciile şi cu copiii. De asta cred că există un moment propice pentru toţi, uneori mai aproape în timp, alteori mai departe, important este să nu-l laşi să treacă, să nu te osifici într-un loc sau într-o modalitate de gândire. Trebuie să cauţi cu orice preţ viaţa, iar dacă n-o găseşti în oraş, atunci pleacă fără să te mai uiţi în urmă.


La casă eşti un fel de Robinson Crusoe

V.M.: Crezi că începe încet-încet să se nască un exod de la oraş la sat?
Viaţalaţară: Exodul către sate este mult mai evident în Occident. Da, şi aici sunt mulţi care s-au mutat de la oraş, dar sunt şi mai mulţi care încă şovăie sau ar vrea să păstreze şi apartamentul la bloc, să aibă şi casa la ţară. Dar, pentru că nu îşi permit să îşi facă o casă fără să vândă apartamentul, prelungesc această dorinţă la infinit, ca o bicicletă care pedalează în gol. Este o risipă de energie, o secătuire. O spun din propria mea experienţă. Noi am căutat şapte ani o casă până când ne-am mutat. Şi asta, în condiţiile în care am vrut de la început să vindem apartamentul. Dar, cum spuneam, a fost o chestiune de curaj şi, bineînţeles, de bani. Am avut şansa să vindem apartamentul exact înainte de a pica piaţa imobiliară. Dacă mai pedalam un pic fără lanţ, acum vedeam pe geam un bloc mic, în faţa unui bloc mare.

V.M.: Aţi căutat 7 ani casa voastră de la ţară! Acum tocmai s-a împlinit un an de când v-aţi mutat în ea. Trăiţi o poveste de film american?
Viaţalaţară: Nu ştiu dacă aş compara viaţa noastră cu un film american, pentru că nu îmi plac filmele americane, cu atât mai puţin cele la care te referi. Da, suntem fericiţi, trăim un vis împlinit, dar nu în stilul hollywoodian. Fără neoane şi fără artificii. Mi se pare că fericirea stă tocmai în descoperirea firescului, a bucuriei din lucrurile simple, care nu se cumpără de la supermarket. Un an, de fapt, e o perioadă scurtă pentru a face un bilanţ. În anul care a trecut a fost mai mult o cură de dezintoxicare. Cred că abia de acum înainte vom începe să punem cărămidă peste cărămidă. Am desţelenit întâi, urmează semănatul, apoi încolţitul seminţelor. Abia mai târziu vom culege şi fructele.

V.M.: Dar există şi dezavantaje cu care încă nu v-aţi acomodat?
Viaţalaţară: Dezavantajele, dacă le pot numi aşa, ţin mai ales de locuirea la casă, care te implică mai mult decât cea de la bloc. La casa ai întotdeauna ceva de făcut, iar dacă ai şi grădină, deja nu mai ai timp să te plictiseşti. Într-un apartament din oraş, cel mult ţi se sparge o ţeavă din când în când sau te inundă vecinul. La casa însă, dacă baţi azi un cui, observi că mâine ai de bătut două. Dar e o chestiune de obişnuinţă. Acum, văd un apartament în care totul e pus la punct ca pe ceva rigid, care nu-mi mai trezeşte interesul. Şi, din cauza asta, la un orăşean apare mai acut nevoia de noutate, de shopping, de consum. Orice, numai să aibă ceva de făcut. La casă e altă situaţie: eşti un fel de Robinson Crusoe care trebuie să se descurce cu ce a salvat de pe navă. O continuă improvizaţie, care pentru unii poate fi interesantă, iar pentru alţii, obositoare.

V.M.: Se plâng mulţi de "viaţa la bloc". Care sunt motivele pentru care nu există mai mulţi oameni care să aleagă o casă la ţară în detrimentul unei cutii într-un bloc? Le e frică? Nu au timp?
Viaţalaţară: Mi-am pus şi eu întrebarea asta, crezând că răspunsul e atât de simplu. Că oamenii n-au bani, de exemplu. Asta până când am văzut blocuri prăpădite în faţa cărora erau parcate maşini de lux. Proprietarul unei asemenea maşini ar fi putut oricând să se mute de acolo. Şi totuşi, n-o făcea, deci nu avea această nevoie. Dacă pe mine mă bucură, de exemplu, o plimbare cu tălpile goale prin iarba plină de rouă, nu înseamnă ca altuia nu i-ar provoca un guturai. Până la urmă, cred că alegerea unei case la ţară nu se face neapărat dintr-o dorinţă de mai bine, sau mai frumos. Nu te muţi pentru că iarba verde e mai estetică decât blocul insipid. Te muţi dintr-o nevoie mai profundă, pe care personal am comparat-o cu instinctul de supravieţuire. Atunci când acest instinct reuşeşte să te scoată din inerţie, înseamnă că nevoia de schimbare pe care ai simţit-o a fost vitală. Cel care, de exemplu, a investit într-o maşină de lux, a avut altă nevoie vitală, aceea de a-şi consolida statutul social. Dacă pe mine viaţa la bloc mă usucă sufleteşte, pe el îl sfâşie lipsa de apreciere a colegilor, să zicem. Fiecare are un sistem propriu de valori şi se mişcă în cadrul acestui sistem. De unde şi traiectoriile diferite, pentru fiecare în parte.

V.M.: Ţie nu îţi place nici plasticul...
Viaţalaţară: E drept, nu-mi place. Nu e natural. E un fel de otravă care ni se serveşte pe o tavă ambalată frumos şi, de ce nu, apetisant. Şi nu doar la margarină mă refer. Plasticul a început să câştige teren într-un mod înfiorător. Avem idealuri de plastic, gânduri de plastic, sentimente de plastic, vene de plastic, sânge de plastic. Unii ar vrea să fie integral din plastic, să nu îi mai doară, să nu mai îmbătrânească, să nu mai moară. Problema e că, dacă totuşi mor, vor fi greu biodegradabili.

Breaking news cu motanul care mănâncă un porumbel

V.M.: Întreaga poveste a mutării voastre de la oraş la sat poate fi citită pe un blog minunat: http://viatalatara.wordpress.com/. Cu toate că vrei să îţi păstrezi anonimatul, ai simţit nevoia să faci publică această poveste. De ce?
Viaţalaţară: Este foarte dificil să răspund pentru că nu există un singur răspuns la întrebarea asta. Dacă o luăm cronologic, am început să scriu pentru a salva o istorie personală pe care altfel mă temeam că o voi uita. Scriam numai şi numai pentru mine. Nimeni nu ştia de blog, decât soţul meu, care însă nu mă citea. Asta se întâmpla cu vreo două luni înainte să ne mutăm, când căsuţa era deja a noastră şi am simţit nevoia unei priviri înapoi. Atunci mi-am dat seama că, odată mutaţi, voi uita totul, voi uita de unde am plecat şi cât am alergat pentru a ajunge acolo. Aşa că m-am apucat de scris. O punere împotriva uitării. Apoi am realizat că, scriind, era mai mult decât atât. Era o căutare a sensului tuturor acestor căutări. Un fel de anamneză.

Primii cititori au apărut mai târziu, atunci când ne-am mutat şi le-am spus prietenilor despre blog. Treptat, am început să abordez şi alte subiecte: cărţi, filme, ecologie, sănătate, religie... Cam tot ce mă interesa şi lăsa o urmă în mine. În perioada asta am realizat că scriu şi din alt motiv, ca un fel de pedalare intelectuală de întreţinere. Simţeam nevoia să alternez treburile atât de concrete ale gospodăriei cu ceva mai abstract. Până la urmă, asta mă făcea să nu mă plictisesc de ciorbe.

Încet, blogul a depăşit cercul prietenilor deşi nu mi-am imaginat vreodată că îl vor deschide mai mult de 5-6 persoane într-o zi. A fost momentul în care mi-am dat seama că nu scriu doar pentru mine, ca oamenii au la fel de multă nevoie să citească poveşti cu greieri pe cât am eu să le scriu. Am ajuns un fel de reporter special din ţărănie care vine cu "breaking news" despre motanul care mănâncă un porumbel. Scriu pentru că lumea e plină de poveşti care aşteaptă să fie spuse.

V.M.: Dacă mâine dimineaţă, când te-ai trezi, ai putea alege ca o minune să se întâmple... Care ar fi acea minune?
Viaţalaţară: Dacă aş putea alege să se întâmple o minune, atunci aş alege ca inimile tuturor oamenilor, deci şi a mea, să devină inimi de copii.


La o zi după această ultima întrebare am primit un e-mail de la Anca: Trebuie să-ţi spun ceva extraordinar! Mai ştii ce dorinţă mi-am pus ieri? Ei bine, azi de dimineaţă am fost prin oraş. La o intersecţie, un tip într-un Opel negru, decapotabil, asculta la maxim "În pădurea cu alune aveau casă doi pitici..."
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer