Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Cuvinte şi spaţii

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Încercare de argument pentru o rubrică nouă


Horia Marinescu

07.11.2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Prezentare



Suntem pe scenă, în carne şi oase.
Sau: de ce nu-mi place arhitectura.
- încercare de argument pentru o rubrică nouă -

Cu toate că avem de-a face cu ea toată ziua, arhitectura este o artă destul de indigestă. Şi asta nu numai pentru că piatra e mai greu digerabilă decât hârtia sau corzile de vioară. Dar dacă ar fi digestă, probabil că fanii ei ar fi mai numeroşi. Muzica, literatura sau artele plastice au o pleiadă întreagă de colecţionari, spectatori, cititori, critici şi comentatori. Ca şi în fotbal, fiecare se pricepe un pic la literatură. Dar arhitectura, care e omniprezentă, rămâne tăcută şi neştiută, în acea singurătate stranie din mijlocul mulţimii. Însă nu e cazul să-i plângem de milă. Ea este, oricum, de o calitate dezastruoasă în suficiente cazuri.

Nu îmi propun nici o faptă bună, nu voi încerca să o reabilitez, nu mă interesează dacă ea nu se poate impune publicului, aşa cum se plâng arhitecţii. Aş vrea doar să speculez aspecte mai puţin utilizate al ei. Ceva care poate că nici nu e arhitectură. Mă gândesc la spaţiul în care ne mişcăm (în special noi orăşenii, cei majoritari în lumea de azi), spaţiul care înlocuieşte peisajul natural de altădată. Codrul era frate cu românul, acum ne rămâne mahalaua, să ne înfrăţim cu ea. Relaţia dintre noi şi acest hău plin de obstacole de tot felul, numit de arhitecţi în mod plicticos "spaţiu urban", e una veşnic nouă, orasul e scena pe care iubim şi murim, ca în Shakespeare. Dar cum ar trebui să vorbeşti despre scenă încât să nu uiţi actorii, cum să vorbeşti despre actori fără să omiţi cadrul în care declamă, suferă sau doar figurează, închizând în sine poveşti neştiute?

Trăncăneala şi mâzgăleala

Dar cum ar trebui sa vorbeşti despre actori fără să omiţi scena? Mă bătea demult gândul să încerc o fuziune între cuvânt şi schiţă, pentru că ea mi se pare, în cazul arhitectului, singura formă completă de a comunica cu ceilalţi. Arhitectul rămâne un artist, chiar dacă unul care lucrează adesea cu elemente inginereşti. Sensibilitatea lui nu poate să fie turnată în teorii pure, iar metodica lui nu va fi niciodată ştiinţă, cu atât mai puţin filozofie. E, ca şi regizorul de film, un administrator sensibil, mişcându-se între propriul lirism cu care vede lumea (cel mai adesea doar lumea formelor, care îl sechestrează în mediul ei sec şi inuman) şi abilităţile de inginer, organizator sau comerciant, de "interfaţă" între sensibil şi practic. Dacă încearcă să comunice, cred că nu ar trebui să despartă cuvântul de desen. Sau, oricum, ele împreună ar da o imagine mai autentică a stărilor lui. Pentru că e vorba de stări în primul rând. Oricât s-ar strădui să teoretizeze, el rămâne un intuitiv, şi cred că e bine aşa. Cei care cred că pot salva calitatea arhitecturii prin filozofie sau teorie, se înşeală. Calitatea ei rezidă în sensibilitate, şi modul în care poate ea fi dezvoltată e o problemă mai complexă decât ceea ce poate soluţiona teoria. Aşa cum nici în artă nu vom obţine o mulţime de mici Picasso, oricât am încerca să-i cultivăm filozofic sau teoretic.

Omul, de găsit în carne şi oase, sau oriunde altundeva, la Hala Obor de exemplu

Cum ar trebui să vorbeşti despre scenă încât să nu uiţi actorii? Dacă stau să mă gândesc, în articolele de arhitectură pe care le citesc în presa românească, omul în carne şi oase nu apare nicăieri. Cel mult apare ideea de om. Oamenii apar uneori, e drept, dar în chip de comanditari ai operei de arhitectura, incapabili de a înţelege înălţimile siderale prin care arhitectul lor (chipurile) se mişcă. Pentru mine, oraşul cu oamenii lui se desprinde din altă parte: din tot restul publicisticii româneşti, din Strada Venerei şi Oborul descrise de Cărtărescu, din articolele lui Eugen Istodor cu frizeriţe şi femei de serviciu, din scrisorile dilematicilor de pretutindeni, din articolele de senzaţie despre Leana ucisă cu toporul de Nelu, din ştirile tv pline de intonări catastrofiste si filmări demne involuntar de Dogma lui Lars von Trier (dar si de al sau nou Dogville) sau din lacrimile stoarse seara de Andreea Marin.

Există o viaţă după arhitectură?

Preocupat de ideea de om, arhitectul uită de oameni. Arhitectul e un însingurat. În arta lui e vorba de cutia păpuşii. Niciodată de păpuşă. "Grija pentru om" e la fel de falsă în arhitectură ca şi sintagma folosită în comunism. Prin 1992, eram pe-atunci student în Viena, un asistent mi-a explicat că soarta arhitecţilor e să divorţeze veşnic. Nevestele îi urăsc pentru că se înmormântează între proiecte şi nu mai dau pe-acasă, nici măcar la sfârşit de săptămână. Sau atunci când o fac, vorbesc toată vremea de arhitectură. Un alt amic, un croat stabilit în Austria, plin de vervă şi care, de câte ori are timp, mă scoate în oraş şi trancăneşte balcanic ore în şir, în faţa unor mâncăruri grele şi parfumate, mi-a spus anecdota despre filozof, jurist şi arhitect. Dacă primul a hotărât să trăiască într-o relaţie liberă cu prietena lui, cu care discută filozofie în pat, juristul s-a hotărât să se căsătorească, pentru el contractul fiind un lucru sfânt. Arhitectul zice: "eu am soţie şi amantă. E foarte practic. Atunci când lipsesc de-acasă, soţia îşi imaginează că sunt la amantă şi nu pune întrebări. Când nu dau pe la ea, amanta îşi imaginează că nu pot pleca de-acasă. În tot acest timp, eu desenez la nesfârşit în atelier, nederanjat de nimeni."

Dar problema e de fapt alta: e omul şi comunicarea cu el. Omul în cel mai normal sens, omul de pe stradă, adică fiinţele reale din jur şi nu Omul. Omul arhitecturii e doar o schemă, un concept abstract. E omul din modulorul lui Le Corbusier, o schiţă în care contează numai dimensiunile - cît de departe ajunge cu mâna când o întinde în sus.

De fapt, rubrica aceasta ar trebui să se numească verbe şi spaţii. Căci cuvintele pot fi uneori doar substantive, şi arhitectura e plină de substantive şi substantivizări. E mai rău ca în limba germană. Totul e îngheţat în concepte, iar verbele le întâlneşti adesea doar în forma lor substantivizată. Arhitectul se teme de învierea verbelor, le bagă în corsetul conceptelor, aşa cum se teme de învierea monstruozităţilor pe care le desenează adesea. Ascunse în spatele discursurilor lui sofiste, casele lui ar fi de pe altă lume, dacă li s-ar permite să se mişte. Ar fi fiinţe dintr-o lume central-europeană, a lui Kafka sau a lui Musil, a pianistei din romanul Elfridei Jelinek (sau din filmul omonim al lui Haneke), fiinţe pustii, scene goale dintre ale căror decoruri colcăinde sau deşertice toţi actorii ar fi fugit.

De aceea, rubrica aceasta va fi una în care puteţi întâlni aproape orice, mai puţin acel fel de arhitectură pustie, coerentă în sine dar inutilă, şi care cred că oricum nu interesează pe aproape nimeni.

(sau, poate, va fi o simplă perspectivă asupra lumii, tot restul lumii în afară de lumea arhitecturii, şi singura inflexiune arhitecturală a acestei viziuni va fi faptul că ea e văzută de un arhitect).
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer