Există fotbalişti pe care nu-i vom uita. Nu sînt neapărat nici cei mai frumoşi, nici cei mai spectaculoşi.
Fără interesul manifestat de marea echipă dubaiană Al Ahli, probabil că ştirea retragerii lui Nedved ar fi trecut neobservată. Pavel Nedved s-a oprit din alergare la 37 de ani. S-a uitat în jur, şi-a dat seama că în ultimii 20 de ani lumea s-a schimbat, a simţit că e timpul şi anotimpul messianicilor, a înţeles că orice viitor angajament e sinonim cu un compromis, s-a descălţat de ghete, şi-a pus pantofii de stradă şi a zis: vreau să fiu unul dintre voi. Îmi doresc să stau cu familia. Cu nevasta, cu copiii. Cu mine. Banal, nu?
Alte locuri comune. Nedved defineşte o categorie aparte de jucător. El a fost muncitorul cu înaltă calificare. Antistarul perfect. Vedeta antivedetă. Tipul care făcea treaba să meargă fără să-i provoace accese de rîs şefului coleric. Cei care iubim fotbalul şi nu ne ascundem că avem acest defect ni-l vom aminti negreşit. Cu pletele blonde cam neîngrijite, puţin crăcănat, niţel adus de spate, uscăţiv, concentrat. Serios. Determinant, decisiv. Constant. Rezistent. Insistent. Loial. Trăsături nespectaculoase şi neatrăgătoare pentru noi, cei obişnuiţi să tăiem săptămînal cîte un viţel gras în cinstea unor fii risipitori şi debili despre care credem că ar fi niscaiva genii defulate.
Nedvied, cum îi pronunţau numele comentatorii italieni, a cîştigat Balonul de Aur în 2003. Nu s-a mirat nimeni, nu s-au semnalat fenomene de isterie în masă. Trofeul era urmarea firească a evoluţiilor de mare calitate fotbalistică ale cehului. Muncea pe atunci ca mijlocaş specialist la Juventus, echipă pe care nu a părăsit-o nici în momentul retrocesiunii în Serie B. Împreună cu Del Piero şi Trezeguet a oferit o lecţie de ataşament, specie pe cale de dispariţie în lumea teribililor puşti gelaţi marca Ronaldo. Cristiano Ronaldo. Pavel a strîns din dinţi, a acceptat micşorarea salariului, şi-a învineţit picioarele şi ochii cu băieţii aceia care nu ştiu de glumă din divizia secundă italiană, apoi a revenit în Serie A fără să pretindă statuie, pensie viageră, articole omagiale.
În locul unui final căutat lacrimogen, un episod decupat din cariera lui Nedved. Se întîmpla cu nişte ani în urmă la un meci de Champions League dintre un Juve cu Lippi pe bancă şi Dinamo Kiev cu Tibi Ghioane titular. Luaţi de valul sentimentului naţional, comentatorii ne-au spus pe un ton care nu admitea recurs că, de fapt, între Tibi şi Pavel nu-i vreo diferenţă fotbalistică şi că pe cei doi îi despart doar brandul şi reclama. Ca şi cînd ar fi auzit afrontul, cehul a început să joace entuziasmant, să dea pase de gol, să înscrie el însuşi în poarta ucrainienilor, să dea mingea printre picioarele lui Tibi. A cîştigat Juve. Nedved s-a retras, dar între timp nu a aflat la ce echipă joacă Tibi. Şi dacă mai joacă.
PS: Aşteptăm textele voastre despre oamenii pe care îi admiraţi. Detalii în Argumentul acestei rubrici.