Cu riscul să par o babă mucegăită

Deci, cu riscul să par o babă mucegăită, care nu pricepe importanţa lui "aici şi acum" şi temele viforoase ale momentului, ei bine, (şi eu) m-am săturat să fiu seminarizată toată ziua, de către toţi ăia care cred c-au văzut lumina corectitudinii politice / revoltei sociale, pe tema adevărurilor unidirecţionale ale abordărilor etice contemporane.

Mai pe foarte scurt, mă plictisesc teribil la o sumă întreagă de spectacole de teatru care arată precum note bibliografice la un ipotetic manual de educaţie civică.

Nu atît comentariile despre contribuţia Madonnei la upgradarea relaţiilor dintre români şi ţigani au trezit această genuină furie în mine, ci (re)lectura unor articole despre anumiţi regizori şi respectivele lor producţii, în care ideea centrală e(ra) că domnii (întîmplător, doamne nu erau) în cauză sînt animaţi de un autentic malaise faţă de consumerismul de confort burghez, simţind nevoia să reacţioneze visceral, critic violent la adresa acestuia şi a reprezentanţilor lui, recte publicul (simplul fapt că respectivii îşi permit un bilet la teatru îi califică drept ţintă).

În primăvara asta, prin martie 2009, am făcut un workshop la Iaşi, pe o temă legată de teatrul invizibil, subiectele principale pe care ne-am concentrat fiind de atitudinea faţă de homosexuali (primul dintre ele) şi argumentele pro şi contra educaţiei prin bătaie a copiilor (al doilea). Ştiu multă lume care ar fi total surprinsă - şi eu am fost - de pertinenţa cu care o mamă îşi poate susţine decizia de a nu-şi lăsa fostul soţ, ce şi-a recunoscut tardiv homosexualitatea, să petreacă weekend-ul singur cu propriul copil. Sau de multitudinea de motive prin care un părinte justifică o palmă dată odraslei, chiar în public. Totul e o chestiune de perspectivă - iar raţiunea pentru care fiecare dintre noi, într-un moment sau altul, recurge la gesturi agresive, de intoleranţă etc. ţine, aproape întotdeauna, de ignoranţă / necunoaştere şi lipsă de înţelegere bazată pe absenţa experienţei de reacţie. Audiatur et altera pars e o lege a argumentaţiei nu doar juridice, dar şi logice (poate că nu toţi am făcut logică într-a noua?) - iar luarea ei în consideraţiune poate avea efecte uimitoare. Am dat, prin jocul hazardului, peste o speţă (foarte cunoscută) de drept de la Harvard, tradusă în româneşte şi numită "Cazul exploratorilor speologi" (http://teoretic.blogspot.com/2005/02/cazul-exploratorilor-speologi.html) - situaţia a patru speologi condamnaţi la moarte pentru canibalism, dezbătută în termeni juridici şi etici de cinci membri ai Curţii Supreme americane -, care mi-a adus în minte piesa lui Barry Collins, Judecata, montată la Teatrul German de Stat din Timişoara. În Judecata, şapte ofiţeri ruşi, închişi de germani, în al Doilea Război Mondial, într-o hală, fără hrană sau apă, recurg la canibalism pentru a supravieţui, pînă cînd ultimii doi sînt eliberaţi de Armata Roşie, li se dă să mănînce şi sînt executaţi pentru ca "soldaţii să nu vadă în ce măsură decăzuseră ofiţerii lor". Mă tot gîndesc la faptul că, dac-aş fi ştiut despre "exploratorii speologi" înainte să văd spectacolul, perspectiva asupra Judecăţii mi-ar fi fost oarecum alta - pur şi simplu, pentru că speţa lui Lon L. Fuller dă dovadă de un rafinament al dezbaterii şi de o teatralitate a confruntării de poziţii pe care arareori le întîlneşti pe scenă.

Iar educaţia - că doar de-aia vorbim despre a nu lovi copiii - nu se face niciodată cu parul. Îmi lipseşte total înţelegerea motivaţiei pentru care discursurile artistice despre discriminare (de pildă) se soldează, inevitabil, cu punerea metaforică la zid şi aruncatul cu pietre de cuvinte în antieroul neconform cu preceptele la zi (gîndiţi-vă la reprezentarea categoriei părinţilor: de cele mai multe ori, iremediabil vinovaţi, fără circumstanţele atenuante ale schimbării de epocă şi regim social, pentru întreaga nefericire educaţională şi relaţională a fiilor şi fiicelor, absolviţi, astfel, de propria imaturitate; cît despre homosexuali, desfid pe oricine să găsească măcar unul, în spectacologia românească de acum, pe post de personaj negativ - nu, ei nu pot fi dotaţi cu aceeaşi complexitate caracterială precum restul umanităţii, iar asta, îmi cer scuze, e tot o formă de discriminare).

De fapt, ce-aş avea de reproşat unui întreg côté al artei spectaculare contemporane mie ţine de absenţa a factorului de care dă dovadă "Cazul exploratorilor speologi" - şi anume, rafinament argumentativ. Arta politică dinainte să "uite să fie artistică" (cred că am mai citat lucrarea Anettei Mona Chişa şi a Luciei Tkacova, Attempts to Apply Pareto Principle - "80% dintre efecte sînt determinate de 20% dintre cauze", transformat în "20% dintre motivele pentru care nu ne place 80% din arta politică" -, ce face coperta unui număr din revista Idea) pornea fie de la principiul expunerii critice a unei probleme, fără a oferi, automat, un punct de vedere asupra rezolvării ei (Augusto Boal), fie de la cel al asumării unei poziţii ideologice, tratată cu doza personală de subiectivitate şi distanţare faţă de absolutul etic (Brecht - nu mă ucideţi...).

Nu vreau să fac bancuri, dar dacă ar fi să aplicăm principiul Pareto la teatrul contemporan, ar reieşi că 20% dintre artişti creează 80% din ceea ce s-ar putea numi spectacol "bun". O parte dintre ceilalţi - pînă la patru cincimi - fac teatru politic.