Stă drept în faţa mesei noastre, cu pielea închisă de soare. După atitudinea statuară ai zice că, pentru el, bronzul e ceva nativ, un fel de a doua piele. Îşi ţine braţele vânjoase şi ferme ca de marinar în buzunarele pantalonilor din in. Cămaşa bej, largă, îi lasă dezgolită o fîşie de piept. Nu poartă ceas. Priveşte drept în faţă, dar felul în care ochii negri alunecă şi se fixează din cînd în cînd pe ceva din jur - un ospătar, un scaun sau o boxă - îi dau un aer de animal marin. La fel şi gura, mică, rotundă, care, atunci cînd surîde, descoperă nişte dinţi înguşti, strînşi unii într-alţii, de peşte care se hrăneşte cu peşte.
Obişnuieşte să converseze cu turiştii. Marchează cuvintele cu zîmbete dese, în timp ce dincolo de interesul imediat şi fix al privirii, ochii îi rămîn trişti şi nostalgici.
"Tocmai am avut o discuţie cu bucătarul", spune, într-o engleză colţuroasă, din care consoanele se disting ca sunetul unei pietre aruncate în apă. Tonul urcă accentuând cuvântul "discuţie", punctat cu gravitate de parcă ar fi vorba despre negocierea unei afaceri.
Apoi urmează un zîmbet. Zice resemnat: "E o chestie care ţine, cred, de psihologia bulgară: bucătarii fac praf spaghetele. Le fierb prea mult. Fac mashed spaghetti." Face o pauză şi continuă: "Şi mama, deşi e o bucătăreasă desăvîrşită, le fierbe pînă devin un aluat lipicios". Îşi răsuceşte palmele pentru a sugera consistenţa - un pumn de paste albe şi expandate - şi lasă din nou zîmbetul să-i mijească pe faţă.
Încrucişează mîinile la piept şi aşteaptă să rîdem. Rîdem. Îl invităm să se aşeze dar nu o face. Se duce să-şi caute ceva. Revine cu un pachet de Marlboro Lights: "Un fumător adevărat îşi recuperează întotdeauna ţigările".
***
Îl cheamă Gheorghe. Are 35 de ani şi lucrează în servicii de 15. E bulgar, dar a trăit şi în Finlanda şi în Germania. În Finlanda are două fetiţe, din prima căsătorie - ne arată fotografii pe telefon. Una dintre ele, Natalie, e blondă cu ochi albaştri şi nu seamănă deloc cu el, dar "dacă o vezi cum merge şi cum gesticulează ştii că e a mea". Din Germania, unde a locuit la Berlin, are un fiu, cu a doua nevastă. Vorbeşte bine germană şi engleză, zice că franceza "nu e o limbă" şi îi pare rău că n-a avut răbdare să înveţe româna, despre care crede că seamănă cu portugheza. Bunica lui era din Constanţa.***
Filozofia lui de viaţă se împarte între nevoia de dialog şi cea de singurătate."Astăzi", spune, "nimeni nu se opreşte să mai vorbească cu nimeni, e o încîlceală şi o viteză de nedescris." Deşi e şef, ca să intre în vorbă îi face plăcere să treacă pe la mese, să preia comenzi, să sugereze ce fel anume de vin s-ar potrivi la un anume fel de peşte. Cînd vede că clienţii sînt deschişi, cere voie, se aşează şi găseşte ce să povestească.
Pentru că, pe mica terasă pe care o stăpîneşte, singurul fel prin care poate învăţa mereu ceva e să stea de vorbă cu alţii. Dar nu e numai asta. Iarna, cînd Balcic-ul se goleşte, "cînd e linişte şi ceaţă, şi prin staţiune nu mai umblă niciun turist", poate privi marea cum se face gri. Nu mai zîmbeşte. "Locul ăsta are romantismul lui pentru cei cărora le place. Dacă vrei să fii singur aici poţi fi."
Trage gînditor din ţigară iar fumul i se înfăşoară în jurul tîmplelor, ascunzîndu-i faţa. Braţele rămîn liniştite, bronzate. Se aude marea şi miroase a val.