Ochii albaştri răspîndesc fişicuri de lumină difuză şi caldă ca cea de dimineaţă, iar degetele cu unghii lătăreţe şi sticloase, înnegrite de la desenat, aranjează din cînd în când şuviţe înguste după ureche. Cînd vine cafeaua, înmoaie mustaţa de câteva ori în ceaşcă - soarbe adînc şi intens - şi cîţiva stropi rămîn aninaţi de perii rari preţ de cîteva secunde bune, surprinzători şi imponderabili. Imaginea exprimă libertate. Nimic nu e trucat. Mimica nu trădează nici o clipă vreo intenţie de a se cenzura. Iar stropii negri de cafea sunt dovada supremă a unui nonconformism afişat şi asumat.
Momentul este întrerupt de un bărbat mărunţel care îi aduce o cheie. Cu o noapte în urmă, nişte hoţi au spart atelierul unde lucrează împreună cu soţia sa, la Facultatea de Arte. "N-au găsit nimic de furat." Rîde în timp ce o spune. Deşi călătoreşte des şi face proiecte cu unele dintre cele mai mari muzee internaţionale, lumea lui a rămas în România.
***
Se apleacă uşor peste masă şi cuvintele ţîşnesc energic, fără pic de răbdare. Îl revoltă atitudinea românilor faţă de cultură şi felul în care majoritatea presei o lasă la urmă, fără să se străduiască să găsească soluţii.Vorbim despre presă fiindcă asta e lumea mea. Dacă am înlocui bîrfa lipsită de conţinut cu un happening, oamenii s-ar mai educa. Crede că publicul trebuie format şi obişnuit cu ceva. Cînd nu-i dai cultură, n-ai de unde să te aştepţi să ştie ce e aia.
Tonul polemic se domoleşte într-o concluzie: totuşi, deşi în ţară lucrurile sînt neaşezate, n-ar putea locui altundeva. E interesantă deriva din România, o situaţie paradoxală din care, ca artist, îşi poate trage seva. Apoi, spune că globalizarea e fantastică - pentru el, cît drumul dintr-un apartament din Rahova la New York - dar şi vorace. Pe nesimţite, te aruncă într-o mare de posibilităţi pe care trebuie să înveţi rapid să le cerni. Cînd e invitat să facă un proiect în afară, citeşte presa, iese pe stradă, întîlneşte oameni, stă cu ei de vorbă la o cafea şi pune în desene ce a aflat. În România, asta echivalează cu ce a trăit sau trăieşte deja. Fără premeditare.
***
Îi spun că, văzînd ce se întîmplă cu presa, îmi vine să trag o perdea şi să mă ascund după ea, refuzînd să mai privesc ceva. Ochii albaştri mă privesc curios, în timp ce îşi îndreaptă umerii şi spatele i se curbează: "Tu nu vrei să pleci cu o bursă pe undeva?"Înghit şi mă gîndesc cum să-i explic situaţia.
"N-aş vrea. Mă enervează ideea de a pleca şi de a-mi lăsa în urmă munca, fără să ştiu că am încercat pînă la refuz să fac de aici ceva."
"Dar nu vorbesc despre o plecare definitivă. Uneori, e bine să te rupi de lumea asta şi să vezi o alta, ca să poţi avea un unghi diferit. Dacă stai prea mult într-o singură lume, rişti să nu mai vezi dincolo de ea."
Zîmbeşte în timp ce eu aşez în minte replica. Mai ia o gură de cafea: "Dar orice faci, păstrează-ţi libertatea."