Grenoble - oraşul unde se termină ceaţa / Dinocrates Revival

Dacă nu ar fi fost angajamentul universitar al soţiei, şansele sunt enorme să nu fi avut niciodată vreun motiv de a ajunge la Grenoble. Acum sunt mai înţelept cu un oraş. Or, pentru că aveam "privilegiul" de a nu şti nimic despre el decât epitetele - nu totdeauna măgulitoare - cu care Simona îi gratula birocraţii - l-am descoperit urmărindu-mă în acelaşi timp pe mine însumi - critic - spre a-mi surprinde modul în care "intru în posesia" lui (defect profesional).

Seara, la sosirea de la aeroportul din Lyon, o - deloc lămuritoare - tură orientativă pe axa mare a oraşului. Au urmat a doua zi definiţiile, care să ajute experienţa empirică. Genul proxim: Braşovul. Diferenţa specifică: un Braşov, proporţional vorbind, mai puţin (şi altfel) medieval, iar în plus, înconjurat de munţi de pretutindeni. În rest, cartiere proletare asemănătoare şi din cam aceleaşi perioade, ceva mai bine întreţinute însă şi mai diverse ca experimente de locuire colectivă, dintre care unele de loc neinteresante (o spune unul care detestă visceral conceptul însuşi).

"Tehnica" aproprierii oraşului fu următoarea:
a) prima orientare, cardinală, cu harta în faţă, localizând geografia majoră. Aici - Alpii într-o sălbăticie pitorească, pe care părinţii noştri şi-o mai amintesc, poate, de la Olimpiada de iarnă grenobleză, precum şi două râuri, dintre care Isere dă şi numele departamentului a cărui capitală este oraşul. Munţii sunt mai tot timpul în ceaţă, iar aici am văzut prima dată în viaţă capătul, abrupt-vertical şi consistent, al unui bloc de ceaţă care acoperea tot oraşul. Munţii sunt de asemenea primii şi ultimii în lumină, până într-atât încât este încă (respectiv deja) întuneric în oraş când e deja (respectiv încă) soare pe creste.
b) Prima călătorie - în centru, spre a vedea piaţa majoră a respectivului oraş. Fireşte, deşi nu cea mai mare, orientarea urbană o dă piaţa medievală din faţa catedralei Notre Dame. Această piaţă a şi fost subiectul celor mai diferite intervenţii urbane, care au făcut ca, urmărindu-i istoria în Muzeul Vechii Episcopii, să înţelegi de fapt forţele şi ideile care au modelat oraşul întreg în cei aproape optsprezece secoli de existenţă.
c) Primele edificii vizitate au fost cele sacre: catedrala Notre Dame, cu turnul ale cărui fenestrări creează efecte de falsă perspectivă a înălţimii; bisericile celorlalte pieţe importante (ca de pildă St. Andre, în faţa vechiului Palat de Justiţie), apoi St. Laurent - biserica-arhivă de peste râu - şi din nou înapoi la catedrală spre a umbla în măruntaiele pământului, acolo unde a fost degajat baptisteriul.

După această parcurgere deopotrivă orizontală, cât şi verticală (inclusiv o parcurgere a timpilor urbani văzuţi pe repede-înainte în sedimentarea lor de profunzime, pe care arheologii au secţionat-o brutal), celelalte ingrediente îşi fac simţită prezenţa. Familiarizat cu contururile spaţiului, îi descoperi materialele, culorile şi texturile. Cel mai adesea această descoperire, după prima tură de luare în posesie, coincide cu fotografierea locurilor, pentru că deja perspectivele cele mai bune îţi sunt cunoscute. Cu toate acestea, sunt din ce în ce mai puţin încântat de arhiva fotografică a unui loc. Aceasta nu mărturiseşte mai niciodată complexitatea lui, ci doar - rareori - excelenţa unor puncte de vedere privilegiate. Am făcut şi acum câteva sute de fotografii de arhitectură, spre disperarea soţiei mele, care - ajutor de fotograf cum se află de doisprezece ani, nolens-volens - a pierdut o mulţime de timp aşteptând să mă întorc de la "vânătoarea" de imagini bune, schimbând obiective şi unghiuri...

De îndată ce "ştii coturile" unui oraş, viaţa cotidiană este aceea care ţi-l umple cu plauzibilitate. Specialităţile culinare, tradiţiile de iarnă, întâlnirea cu oamenii locului - toate acestea contribuie la efectul de realitate. Grenoble este pentru memoria mea afectivă un oraş cu realitate densă. Mi-e drag, devreme ce, un timp, îmi ocroteşte delicat soţia. În locul meu.

Arhitectura învăluie fiinţa şi, precum veşmântul, este "croită" cel mai adesea pe măsura celui dinlăutru: zeu, dacă e templu; om, dacă este locuinţă. Măsura este aici un cuvânt-cheie. Închipui o casă pentru zeu? - cată atunci să arăţi aceasta: zidărie ciclopică, sfântă a sfintelor, nemăsurare şi absenţă întunecată. Alteori, templul hipetru (fără plafon şi acoperiş), Vitruvius ne-o spune, este pentru stăpânii luminii şi ai cerului în genere, unde cella rămâne deschisă, pentru ca ochiul zeiesc să se privească pe sine. Oricum ar fi, trebuie ţinut seamă de scara altarelor: "pentru Iupiter şi toţi ceilalţi zei cereşti, să fie cât mai ridicate; pentru Vesta şi pentru zeii Pământului şi ai Mării să fie aşezate mai jos" (Vitruvius, IV,9: 3-4), astfel încât zeul să se reflecte în chipul casei sale. Această adecvare a scării arhitecturii la menirea sa - "măsura absolută" (Michelis: 1982, 208) - are de-a face cu măsurile fiinţei / corpului dinlăuntru.

Dar nu asemenea proiecte reprezintă reţeta monstruozităţii, ci antropomorfizarea peisagiului însuşi, un hybris încă mai violent. Această terraformare - luare în deşert, în răspăr a facerii, aici văzută ca incompletă - îşi are probabil cel mai lămuritor exemplu în viziunea lui Dinocrate. Acesta i-a propus lui Alexandru sculptarea muntelui Athos în chip de statuie ţinând în stânga un oraş, iar în dreapta un bol în care să se fi strâns toate apele muntelui. Asemenea viziune este numită de Oechslin, parafrazându-l pe Josef Ponten din a sa Architektur die nicht gebaut wurde (1925), o "idee monstruoasă în chip babilonic, colosală în chip oriental" (1993: 473). Ea a generat interpretări dintre cele mai felurite, de la Filarete şi Alberti la Fischer von Erlach. Un soi de împliniri parţiale, desfigurate, ale sale pot fi considerate colosul din Rhodos, statuile de preşedinţi sculptate în Mount Rushmore, Palatul Sovietelor şi Canalul Volga-Don, cu giganţii Stalini veghind terraformarea URSS prin munca silnică a deţinuţilor politici. Avem în ideea lui Dinocrates un exemplu originar al frisoanelor de gigantism care străbat din vreme în vreme arhitectura. Sunt ele forme paranoice de antropomorfism, sau reziduuri ale vremilor când pământul era locuit de uriaşi, ei înşişi un proiect iniţial, avortat, de umanitate?

Din perspectiva relaţiei chip-trup-arhitectură, gigantismul şi nelimitarea declamă, de regulă, voinţa puterii de a fi reprezentată prin zidiri ne-umane. Alexandru a refuzat propunerea lui Dinocrates, dar urmaşii săi vor fi mai atenţi la propuneri similare, de nu le vor fi provocat ei înşişi. Oraşul urieşesc al lui Dinocrates se voia imaginea definitivă a imperiului alexandrin, expresia edificată a acestuia. În chip paradoxal, modelul corporal aici nu este nici omul generic, nici îngerul cu trestia, măsurătorul Ierusalimului ceresc, ci nemăsurarea. Iată fragmentul în care, din textul vitruvian, respiră vocea lui Dinocrates: "Căci am plănuit să sculptez muntele Athos în chip de statuie bărbătească, punându-i în mâna stângă zidurile unei cetăţi uriaşe, iar în cea dreaptă o cupă care să primească apa tuturor râurilor din acest munte, pentru ca din ea să se verse în mare." Vitruvius (II, Prefaţă, 2). Acum iată ştirea din România Literară 41 / 16-22 octombrie 2002: "O fundaţie greco-americană a iniţiat proiectul de a ciopli pe versantul unui munte din nordul Greciei un portret gigantic al lui Alexandru cel Mare. Conform promotorilor ei, această sculptură de 80 de metri înălţime şi 57 lăţime «ar întări caracterul grec al Macedoniei» şi ar atrage turişti (ansamblul, care va costa cam 30 milioane de euro, prevede în preajmă un muzeu, un amfiteatru şi parcare).Versiunea elenică a muntelui Rushmore a obţinut aprobările oficiale, dar nu toţi sunt încântaţi (...) iar arheologii şi ecologiştii o consideră de-a dreptul monstruoasă şi ameninţă cu sesizarea Justiţiei" Mă veţi crede acum când invoc actualitatea cea mai strictă a tuturor celor din vechime?



Notă: ultimele trei imagini aparţin lui Alexandru Nancu şi au fost făcute la Marea Meteora, ilustrând principiul muntelui fortificat.