Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Povestea simţurilor. Sulina


Cătălina Miciu

15.09.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
A vedea / drumul

"Hai să ne mutăm pe o barcă, să mâncăm peşti în saramură şi să ne lăsăm cozile solzoase şi verzui să ne crească din nou", i-am scris lui Mazi de îndată ce nava rapidă Nikolai a plecat din port de la Tulcea. Drumul până la Sulina n-a fost decât un drum cu trenul, doar că pe apă. Aceeaşi senzaţie de te duc / te-aduc, numai că pe un alt ritm. Pe braţul Dunării ne-am încrucişat cu două vase mari, de marfă, sub pavilionul steagului roşu, cu semilună. Aţipisem pe scaunul moale, de la geam, când sirenele de salut m-au trezit. Prin geamul dreptunghiular, din plastic, stropit de apa dulceagă de fluviu, am zărit pe malurile Dunării case pitice, scunde, alungite pe orizontală. La fel ca cele pe care aveam peste câteva ore să le regăsesc pe străzile din Sulina. De parcă vremea piperniceşte totul în zonă - case, tufe, pomi, oameni. Chiar şi câinii localnicilor sunt reduşi la mărimea unor căţeluşi.

A auzi / povestitorul

Merge cu paşi repezi, apăsat, lasă urme în praf cu sandalele lui construite pentru căţărători profesionişti. Abia ţin pasul cu el, deşi picioarele nu-i sunt mai lungi decât ale mele. Are în total şapte cercei în cele două urechi şi mii de poveşti a-mi spune. Vorbeşte şoptit şi repede, precum babele care descântă şi de la care trebuie să furi cântecele şi blestemele. Cristi mi-e ghid la Sulina. Îmi găseşte cazare şi mă îndrumă spre cea mai bună cârciumă, îmi face rost de o barcă să ajung în Deltă, îmi prezintă oraşul ştiut doar de localnici.

Stârneşte-l pe Cristi şi poate vorbi ore bune despre Sulina. "Amândoi suntem povestitori", îmi spune trăgând din ţigară şi sorbind din GB (Golden Brau). Mă plimbă seară de seară, în timp ce bem bere rece la terasa irlandeză de pe Strada I, prin toată Europa cu poveştile lui, ca să revină de fiecare dată acasă, la Sulina. Nu vrea să plece definitiv de aici, deşi era cât pe-aci să rămână undeva în Ţara Bascilor, pe o plajă, într-o vilă din piatră. Îmi turuie despre basci, îmi traduce cuvinte, îmi desenează pe agendă casa aceea de pe malul oceanului, construită în 1410, care e locuită şi acum, unde fluxul intră în grădină. Doar că nimic nu e ca la Sulina, aici îl ştiu toţi oamenii şi toţi câinii, aici se retrage cu ţigări şi vin în apartamentul de trei camere dintr-un bloc cu patru etaje, cu trepte inegale şi fără lift. Toată iarna pictează, în tuş şi acuarelă, oraşul.

A atinge / oraşul

Stau pe strada Nicolae Bălcescu, la numărul 17, vizavi de Poliţia de Frontieră. În curtea micuţă, duşul cu bazin e păzit de cele câteva pisici şi de trei câini; aleea e străjuită de flori, iar printre rândurile de porumb cresc roşii. Primul drum, fără ezitare, îl fac către mare. Trebuie doar să ţin drept strada mea, să trec de ultima casă, în construcţie, să depăşesc gardul cimitirului, să traversez câmpul mărăcinos şi nisipos şi iată-mă ajunsă în faţa mării. Plaja de la Sulina are nisip fin, de clepsidră, iar marea e tulbure şi dulce. Pare că tot albastrul mării s-a refugiat în ochii localnicilor.

Anii de glorie, când Sulina era Porto Franco, îşi arată chipul printre clădirile vechi de secole, printre mobilele din lemn masiv, cum se făceau odată, ţinute prin poduri şi pivniţe, se reflectă în poveştile pasionaţilor. Îmi plimb tenişii agale pe străzile necimentate, pe care din când în când se ridică un nor de praf de la taxiurile care trec în viteză spre plajă. Singurele zgomote care taie aerul stătut sunt sirenele de vapor care intră în port, urmate de mugete lungi de vacă. Câinii păzesc curţi pline cu flori, viţă de vie şi porumb. Un arici traversează dezorientat în miez de noapte strada. Alerg după el, n-am mai văzut unul de când eram mică, şi pe acela îl salvasem dintre picioarele unor alţi copii. Se opreşte, minge de ghimpi maronii, perfect egali. Îmi trec degetele peste ţepii lui şi în răcoarea nopţii îl aud respirând agitat.

A mirosi / legenda

Împrejmuit de un gard din plasă, cimitirul e năpădit de buruieni şi de nisip. Soarele apune undeva în spatele meu, iar pe dalele de piatră ale mormintelor se răsfrâng raze roşietice. Vântul aduce dinspre câmp miros de baltă, balegă proaspătă de vacă şi nisip ars de soare. Caut mormântul piratului, ştiu că e aici, ştiu că numai aici este un mormânt de pirat. Îl găsesc, unde altfel, în partea dinspre mare. Pe piatra cenuşie, făcută una cu nisipul, scrie în greacă. Giorgios Contogirios a fost fugărit şi împuşcat pe străzile oraşului de Ziua Naţională a Greciei, în 1871. Aproape jumătate de secol mai târziu, Sulina, capitală cosmopolită, Europolis, cum o numeşte Jean Bart, trăieşte drama grecilor Marulis. Stamate devine falit şi îşi ucide fratele, Penelopa îşi curmă zilele în mare, aruncându-se din înaltul farului, iar tânăra Evanţia moare pe patul de spital, dând naştere unui bastard. Citesc pietre de diverse mărimi şi forme, şlefuite de vânt, ploi şi nisip şi îmi imaginez poveşti. Cele două surori înecate la buza Dunării, în timp ce se jucau cu un balon, fregata engleză care şi-a găsit sfârşitul pe fundul mării, la gura de vărsare, băiatul evreu de 20 de ani mort de ciumă, turcii pe a căror pietre de mormânt stau turbane sculptate. Toate religiile s-au strâns sub această bucată de pământ, la jumătatea distanţei dintre mare şi văzduh, unde aerul miroase a veşnicie.

A gusta / peştele

Orele vacanţei îmi sunt numărate de mese: calcan pe grătar, servit cu cartofi natur stropiţi cu unt şi garnisiţi cu pătrunjel; somn prăjit, uns cu mujdei de usturoi frecat cu smântână şi cartofi prăjiţi; chefal perpelit pe dungile grătarului, asortat cu murături de toamnă şi legume fierte; hamsii prăjite, pe care le înghiţi cu cap cu tot, după ce au fost plouate din abundenţă cu suc de lămâie.

Pentru cea mai bună ciorbă din Sulina a trebuit să alerg după Cristi. Mersul lui repezit a scos sufletul din mine. Am intrat într-o curte unde ne aştepta o masă acoperită cu muşama din plastic, ca alea pe care le cumpăra bunica duminică de duminică de la ruşi din piaţă, "să fie în casă dacă ai nevoie". Pe masă tronează o mămăligă rotundă şi galbenă ca o lună plină. Farfuriile şi tacâmurile, laolaltă cu un platou pe care stau capete şi cozi de peşte, legume şi cartofi fierţi, stau aliniate lângă un castronaş din care se ridică aburi iuţi, de usturoi. Gazda noastră cu ochi albaştri (cum altfel) ne invită să servim peşte cu mujdei şi mămăligă. Zeama dulceagă, golită de bucăţi de carne şi legume, vine abia după şi din sorbituri mici se duce direct în stomac.



***
La Sulina, serile au gust de peşte prăjit şi mujdei, iar aerul de august miroase deja a toamnă. Din farul vechi de 100 de ani, desfac ciulini de apă cu degetele bronzate, privesc întinderea de apă de-i zice Deltă şi ascult liniştea.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer