Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Suntem toţi 3 / Suntem noi doi


Iulia Burtea

12.09.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Suntem toţi 3
1

Mă răsucesc în somn cu faţa spre el. Are ochii larg deschişi, nemişcaţi. Sticlesc în întuneric, apoi îi luminează rază cu rază şi trăsăturile. Îi văd linia nasului frântă şi tăietura dintre buze. Îmi spune ceva rotunjindu-le, fără să scoată niciun sunet. Scoate limba prin tăietură şi mă linge o singură dată, scurt. Deschid gura, nu am nicio putere, scot şi eu o limbă tare şi panicată şi îl ling pe buze. Ochii sticlesc nemişcaţi în direcţia mea. Ştiu tot ce mă gândesc şi tot ce mă tem, mă privesc şi mă obligă cu mai mare duritate. Alungesc limba în direcţia lui şi mă linge abraziv cu gust de oţel.

Rămânem singuri. Stăm în genunchi unul în faţa altuia, afundaţi în cearşafuri. Salteaua tremură şi el mă înhaţă din tangaj, mă pironeşte cu două braţe elastice şi mă sărută peste gingii şi peste ganglioni şi peste bărbie, scoate o duhoare de benzină şi miere până umple patul de leşin. Îmi vine să curg, încep să lăcrimez, îi plâng lui peste dinţii zimţaţi şi mă crestează pe gingii şi se ciocneşte de dinţii mei. Mă obligă să mă deschid ca să intre cu toţi dinţii la mine în gură, ca să mă facă ferfeniţă şi încă să nu spună niciun cuvânt.

Casc o gură largă, îngrozită. Pe gât până în stomac am o pată de lichid corector. Apuc să îi spun că nu simt nimic în nicio zi a vieţii mele. Pe muteşte. Mă apasă de umeri în jos, mă presează şi îşi înfoaie bazinul şi pieptul în faţa ochilor mei şi a dinţilor clănţănind. O mâncărime îmi trece din dinte-n dinte până în colţul gurii. Nu mai aştept nimic. Nu mai are ochi, că nu mai are nici dinţi, e tot bumbac şi balsam de rufe, e tot microbi şi amprente. Cu două mâini curate apucă marginea pantalonilor şi îi trage în jos. Totul se întâmplă la înălţimea ochilor mei într-un foşnet de nedescris.


2

Îl mângâi cu o unghie moale, vegetală. Corpuri ca şi ale lui se mişcă peste tot în apropiere, respiră lângă mine într-un zgomot infernal. Îmi fac şi eu loc printre siluete de piele şi cârpă, iar în bătaia pieilor şi a cârpelor mă aşteaptă creierele pane şi măduvioarele servite pe un strat de lettuce. Pleacă un vânt în dungi verticale din direcţia lor. Înţeapă, dor, mi se aştern în gaura stomacului. O usturime leopard se strecoară printre organe şi când îmi dau lacrimile sunt fericită că mi-am atins capătul puterilor.

E pe feţele noastre un sărut rupt în două de frică.

Viaţa mea nouă, desprinsă din platoul cu cremaster şi unghiuţe, e întoarsă pe dos. Libertatea asta îmi îngroaşă buzele, mă îmbracă în măsura 0, mă poartă printre oameni liberi şi îmi arată buzele lor, pieile moi, pieile goale, pieile băşicate, mă închide cu nasturi de răşină şi cu fermoare cu câte o mie de dinţi lipiţi unii de alţii, cu catarame în formă de ancoră şi cu capse intrate una-n alta. Doar de la spate de tot, din despicătura cozii, viaţa mea nouă picură şi doare. Nu am scăpat de fapt niciodată de gustul de carne şi de dragostea secretă faţă de borcanul în care s-au scufundat în secret creieraşele şi măduvioarele mele printre alte forme moi şi plutitoare. Dar dacă încep din data de 18, apoi deschid gura cu dinţi, gingii şi buze ude, mă caţăr cu uşurime peste alte piei şi alte cârpe. În timp ce creieraşele şi măduvioarele ticăie delicat, totul urlă, se zbate şi pompează. Niciunul dintre toţi cei care sunt aici de faţă nu scapă viaţă printre picioare, aşa se resorb şi creieraşele mele cu măduvioare cu tot. Râd în oglindă şi am şi eu defecte corectate, şi capul meu atinge tavanul, şi de mine se lipesc mâini, cizme şi sâni. Şi când ating picioarele mele se freacă şi se umflă.

Dar abia când rămânem singuri într-o încăpere dansăm liber, fără ruj şi fără muşchi. El-vibrează-eu-tremur. Mă împinge la adăpost lângă o sursă de căldură şi îmi serveşte zâmbitor zgârciuri si ficăţei într-o cană mare, aburindă.

În faţa blocului e toamnă. Nu ne uităm unul după altul, doar eu mă uit în urmă la platouri, căni, borcane, la două guri şi două mâini drepte.


3

Oraşul se agaţă de geamul maşinii şi mi se lipeşte de picioarele slabe. Când e gata acoperit cu pasul se restrânge şi se scofâlceşte, dar privit din afară are o picătură de forţă.

Şoferul încetineşte puţin pe pod, simt nevoia să leşin pe loc. Acum trece el pe sub pod, sărmanul-care-are-ceva-ce-nu-ştie-că-are. Îşi numără în gând nevasta şi pisica, dar adevărata avere, adevărata noastră minune zboară deasupra capetelor şi a caroseriilor, acoperă oraşul şi îl înghite pe tot odată, îl umple de lapte şi păr ud.

Nu văd prima înghiţitură pentru că mă uit fix la sandalele cu bile roz de plexiglas şi la sforile care le leagă. Dar îi simt textura aspră, gustul de măruntaie şi sucul uleios şi negru. A doua oară mi se umple gura de bucăţi mari şi le apuc cu degetele ca să nu mă sufoc, le smulg dintre dinţi, dar măruntaiele au timp să-şi lase zeama în fiecare canal şi peste gingii într-o revărsare parfumată. Mă uit la sandale printr-o pâclă deasă de ficat şi de tocătură. Bilele lor mari se ciocnesc psihedelic, se reflectă roz prăfuit în vasul de toaletă. Se scurge şi ultima rafală de ghemotoace, cărnuri, sucuri, urcă până în cerul gurii de mai multe ori, aşa apuc să simt aroma maţelor de oaie, a picioarelor de porc, a creierelor, a rinichilor şi în general a tuturor mâncărurilor pe care le-aş înghiţi pe nerăsuflate cu greaţă şi cu poftă din garniţe de untură şi din vase asiatice.

În lumina blitzului, luciul apei pe obraji, negrul bucăţilor de ficăţei din gât, faldurile de poliester înflorat, toate strălucesc pe rând, se suprapun, trăiesc separat, apoi se umflă într-o peliculă comună.

Ce-avem-noi-şi-el-nu-ştie aleargă de colo colo prin cameră să se tăvălească pe parchet, să se alinte, să intre cu tot corpul în sandalele de plexi. Atâta doar, că ce-avem-noi-şi-ştiu-numai-şi-numai-eu nu se ţine în braţe şi nu se opreşte niciodată din alergătura asta infernală care răbufneşte în fiecare lucru din jur şi nu se lasă până nu-l face ferfeniţă.


4

Sunt atât de umflaţi, rotunzi, piersicii în obraji, se bombează până la cer şi peste tot sub el. În inima mea ştiu că mi-aş dori să se desprindă de asfalt şi să alerge prăfuindu-se până la mine în braţe, m-aş apleca să îi ridic şi aş rămâne căzută, strivită sub curbele lor gigantice.

Fetiţa are degeţele de metal şi în plăcuţa care îi ţine loc de tors nu încape inima. Eu pulsez dublu pentru că atunci când ai tahicardie îţi permiţi să pompezi şi în alte vieţi decât în a ta. O îmbrăţişez cu două palme moi, îi lustruiesc suprafaţa copilăroasă, o protejez şi tot nu am curajul nebun de a-i spune că o iubesc. Îşi ţuguiază buzele ca şi cum m-ar săruta în aer. Sărutul ei de neatins are forţa muşchilor pelvieni şi îmi stă în gât ca o boabă de diamant cu os de crap. Când sunt cu ea în aceeaşi frică, în aceeaşi dimineaţă şi în aceeaşi palpare a pânzei albe de cearşaf nu am cuvinte. Tremur, acopăr, asortez, îmbrăţişez. Las la o parte viaţa. Iertarea, mila, hrana. Nu purtăm volane de organza şi nasturi neon, nu ne ţinem de mână printre străini.

întreba-o dacă acum, când suntem amândouă afară cu totul, mai contează că o iubesc. Dar stau blândă aici, fără cuvinte şi fără gânduri, cu un trecut mic şi fără viitor. Ea îmi dă voie să o îmbrăţişez, miroase a curăţenie şi a aer apretat. Ne suprapunem în straturi subţiri una peste alta, şi peste tot în jur e dimineaţă, e miez de pâine proaspătă, sunt şerveţele, sâni umflaţi, peste tot în jur nu a mai rămas nimic din viaţa mea.


5

Câteva priviri şi cuţitele boante mă aşteaptă pe unul din rafturile ridicate până în tavan. Parcurg cu greu camera de la un capăt la altul, împotmolindu-mă în straturile de batist. Mă ameninţă fără cuvinte, oftând şi îmbrâncindu-mă peste tot în casa care ne înconjoară cu tuburi cu pastă albă, stoarse pe jumătate, şerveţele mototolite şi suprafeţe pătate. S-a întâmplat multă piele aici, mult lichid. Acum tronez eu peste toate.

Crima e violentă, pictată pe plăci de lemn în nuanţe de coral şi burgundy, dar certitudinea ei îmi apare moale şi confortabilă. Mă străbate un val de mulţumire sufletească şi simt pe vârful limbii gustul plăcut, dietetic, al recunoştinţei profunde. Ştiu dintr-o privire că s-a întâmplat o crimă neorealistă, cu cruzime, ascuţişuri, fier alb, zgomote de fond, dar nu mă dau cu capul de pereţi şi nu mă frec de podea terifiată. Nu am nicio îndoială că el e criminalul. Am intrat aici conştiincioasă, pregătită să îi stau alături, să îl păzesc, aşa cum se procedează când nu mai ai pe nimeni în lume şi nimic de făcut decât să lupţi pentru binele cruzilor şi al criminalilor din viaţa ta, ceea ce nu-ţi vine atât de greu pentru că fără minciună şi fără teamă viaţa e mult subţiată.

Oamenii care pregătesc asaltul au bocanci în picioare şi haine de neopren. Afară nu există condiţii meteorologice, lumea e perfect morală şi îndemânatică atât cât să îi aplice pedepse oribile. Iar el are tocmai acum vocea de you are always in my mind. Se întinde, stă destul de mult culcat, mângâie şi sărută ce îi dau să mănânce.

Număr în gând câţi ani avem fiecare, ajung la 20. Mi-am dat seama că şi victimele sunt formate din cifre care se repetă, nu au cadavre şi niciun strop de putere asupra mea. E o crimă de piersică, de sticlă nespălată, de diamant în familia noastră. Iar eu la rândul meu nu mai am corp, sunt capul cocoţat pe un maldăr de cârpe spălăcite. Am o singură fâşie de piele, înfăşurată pe o bucată de coapsă. Ştiam că aşa doare sfârşitul lumii şi că o să vină cât robotesc prin casă, alegând albuşul de gălbenuş şi angora de caşmir. Fără nicio altă opţiune, m-am strecurat în bârlogul ăsta de înger amestecat cu Charles Manson ca să prind veşnicia lângă el.

Nici nu reuşesc să fac un singur pas pe hol, sunt încă cu o mână pe clanţă. În dreapta, la picioarele mele, îi găsesc cadavrul proaspăt despicat şi răsuflu ca o vită înjugată care ţine drumul drept la cea mai frumoasă oră a după-amiezii.


6

Recunosc, am mers ţeapăn de capră în haine maronii mulate, cu părul lung şi drept. Sunt urmărită de un singur flash insistent şi ascuţit. O iau în patru labe spre intersecţie. Traversez către strada Leipzig şi când ajung la numărul 66 calculez în gând cât de aproape sunt de crimă. Intru în casă, masacrul 11 X 2 se terminase încă dinainte să ajung aici data trecută, aşa că găsesc cearşafurile, atracţia şi hainele groase toate în regulă. Îmi povesteşte cum a fost atacat, aflu cum îi căzuse mai întâi o parte dintr-un muşchi, apoi îl rog să se oprească. Când am rămas singuri prima dată în viaţă am fost obligată să deschid gura larg. Au încăput în ea ploaia, găluştele de noroi, lumina becului, limba lui, dinţii şi două degete. Mi-era frică să nu mă arunce de la balcon şi l-am întrebat dacă pot să am încredere în el. Acum sunt pregătită să risc şi să stau scut de fiecare dată când iese el pe balcon sau trece prin faţa vreunei ferestre.

Dar rămâne în pat, ne uităm de aici la un sfert din tabloul cu 3 scene sângeroase. E încă frigul inconfortabil al dimineţii şi dimineaţa răspândeşte aroma curată a tartrului. Mă aşez pe faţa lui, mă înfig în degetele lui, reuşesc să acopăr deja o mare parte din el cu pulpele, cu pofta mea de mâncare şi cu indiferenţa în faţa crimei.




Suntem noi doi
Străbat marea în adâncime, cât pot eu de adânc, şi când ajung pe podea îi îmbrăţişez picioarele micuţe, învineţite între pete de culoare. Îl întreb dacă nu vrea să meargă la prietenul lui pentru prânz. Să scuipe în şerveţelele lor, să le mototolească altora faţa de masă şi să le calce cu picioarele înnoroite covoarele de lână albă. Să dezmembreze şi să vomite tot. Să consume acolo toate manetele, volanele, butoanele, telecomenzile, să le pătrundă cu toţi muşchii până ţâşneşte afară epuizat.

Peste tot în faţa noastră, pe mal, planează avioane de culoarea untului, imense, deconstructiviste, cu numele lui Ann Demeleumeester scris mare cu Futura Black.
"Să nu se mai întoarcă", mă gândesc eu.
"Nu mă duc! Nu mă duc!" şi avioanele pătrund cu boturile mânjite în ţărână. Scobesc pamântul, se cojesc ca ambalajele de popsicles, apoi ies din nou la suprafaţă sub formă de proiectile.

Mi se pare ciudat că nu ştie să scrie încă, îmi fac planuri să îl învăţ pe rând toate cuvintele care încep cu t. Câte unul uns pe buze la micul dejun, servit drept gustare lângă farfuria cu lapte şi secară, fărâmiţat la prânz chiar acolo pe faţa de masă şi îngurgitat la cină direct în pat, cu plapuma în cap.

Noi doi o să scriem acasă fiecare fir de iarbă şi fiecare iesle de capră. Când terminăm o să lăsăm câte un bilet rotund cu târâtură.
"Nu mai vreau! Nu mai vreau!" şi platoul cu prăjituri glazurate se hâţână în tangaj.

Iar noi băltim în cocă şi apă sărată, aduşi aici la nesfârşit de viaţa care s-a prefăcut în moarte şi de moartea care a revenit la viaţă.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer