Câte ceva despre Hi-tech, Romanian style

Duminică mi-am condus soţia la aeroportul Otopeni. După cum ştiţi, nu se mai plăteşte parcarea la o fiinţă umană, taxatoare, ci la aparate. Fiinţa umană a rămas supraveghetoare şi doarme în boxa ei. Maşinile, însă, veghează. În fine, Romanian style: adică, pe ele e lipită o hârtie care ne anunţă să punem bani ficşi, pentru că nenea aparatul nu dă restul, şi nici partea cu cardul nu merge. Oricum, cine şi-ar tasta PIN-ul acolo pentru 3 sau 6 lei? Dar de unde să procurăm bancnotele, pentru că nenea aparatul nu primeşte metale? La ora aceea mică, nu avem de unde. Există un bancomat, dar nu îţi dă bani aşa de mici; oricum, zici bogdaproste că îţi dă orice fel de ban, prin centru dimineaţa e jale, până le aprovizionează-s goale toate; ş-apoi, cu ştirile astea, te şi temi că-ţi citeşte vreun Covei bunătate de informaţii de pe el... Pe scurt, am luat o apă minerală la jumătate de 8,5 lei (da, atâta costă o gură de apă, cumpărată de la bandiţii din aeroport, aproape dublu decât în majoritatea aeroporturilor occidentale prin care am cumpărat apă) şi am plătit 6 lei parcarea, nu înainte de a le ura toate cele de (ne)cuviinţă administratorilor aparatelor de parcare, conducerii aeroportului Otopeni şi, în genere, hi-tech-ului românesc.

Cam ca la tembelii ăştia merge şi aducerea tehnologică la zi a arhitecturii de după 1989. E o discuţie în sine interesantă despre raportul, inclusiv ideologic şi alegoric, dintre tehnologie şi comunism, pe care nu o voi purta aici. Destul să spun că ea a dus tocmai la degenerarea acestui raport până la necroză. Dar, după 1989, era de aşteptat să se producă vreo formă oarecare de upgrade, măcar din snobism. Vă mai amintiţi de acel cargocult al aborigenilor australieni care, văzând că vine ceva de bine (ajutoare) de la păsările de fier traversându-le orizontul, vorba poetului, diametral, au făcut precum în cer şi pe pământ o pasăre de paie, având forma aproximativă a aeroplanului, la care se rugau? Nişte idolatri... dar, vezi bine, şi la noi au proliferat clădirile ţuguiate, trase în sticlă, aşa cum vedeau feluriţii comanditari prin deplasările la Occident. Asta s-a petrecut cu mult înainte ca preţul metrului pătrat de teren să conducă, în chip logic, la o optimizare pe verticală a costurilor şi, deci, a profiturilor din real estate. Adică, e ante-rechinii imobiliari (sintagmă cu care se câştigă alegeri în Bucureşti, se ţine rubrică la gazetele de cultură, dar cu care nu se găsesc vinovaţi acolo unde ei trebuie căutaţi, adică la reprezentanţii interesului şi binelui public). Prin urmare, dacă nu foamea de teren a mânat în luptă, să zicem, Bancorex-ul, atunci când şi-a făcut sediul de pe Calea Victoriei în 1996-7, atunci este evident că gestul a avut o încărcătură simbolică. Turnul era scopul, cel care să ocupe vizual şi semnificativ oraşul, iar nu sediul de birouri. Dar tehnologia care l-a îmbrăcat era, vorba unui personaj public care vorbeşte-n radicale, obsoletă de nouă. Cu alte cuvinte, panotajul de sticlă aparţine, ca tehnologie, unui timp revolut (anii cincizeci, maximum şaizeci). Sunt produsele răsuflate care fac înconjurul globului, îndepărtându-se ca undele faţă de focar. Acolo, în focar, se fac faţade inteligente, sau faţade cu text (aşa avea, de pildă, sediul Lehman Brothers din Times Square, NY, ăla filmat la greu în 2008 când a căzut banca)ş în vreme ce la noi se scurgeau zoaiele, vorba preşedintelui, atât la propriu cât şi la figurat, pe pereţii-cortină încheiaţi cu detalii ad-hoc din tablă galvanizată... Şi, pentru că există un efect de undă internă care îl mimează pe cel extern, acesta radiază acum astfel de întruchipări şi prin cartierele mărginaşe, unde tot românul şi-a făcut prin curte un business-center. La fel s-a propagat şi eclectismul francez în Micul Paris: e suficient să ne uităm la Opera din Paris şi, apoi, la oricare clădire din centrul Bucureştilor de sfârşit de secol XIX, iar, mai apoi, la oricare casă-vagon de mahala, inspirată nu de opera din Paris, ci de palatele boierilor din centru, spre a înţelege mecanismul diseminării.

Uitaţi-vă la alt exemplu: UE ne zoreşte să ne înverzim arhitectura. Minimum o sursă alternativă de energie pentru fiştecare casă nou construită, certificat energetic şi altele asemenea. Pentru noi, că suntem mai retardaţi, termenul e 2010. Acolo deja sunt în act de multă vreme şi produc efecte. Un întreg sistem de interdicţii şi de facilităţi (inclusiv fiscale) te încurajează să incluzi cea mai recentă tehnologie în clădirea ta. Mark my words: la noi se va adopta legea (sau va deveni de la sine obligatorie, pentru că-i musai de la stăpânire), dar vor fi activate, ca şi în protecţia monumentelor, doar coerciţiile, fără facilităţi fiscale... Vom cumpăra panourile solare cele mai puţin performante, pompele de căldură rrromâne vor imita pompele de căldură adevărate, centralele eoliene vor toca doar raţele în pasaj prin Delta Dunării...