Mi-e greu să aşez Berlinul pe un loc anume în "topul oraşelor" în care am fost. Am tendinţa
să-l pun foarte sus, însă îmi dau seama că nu am încă suficiente date pentru asta. E a doua oară când merg în Berlin şi când mă întorc - după o şedere foarte scurtă - cu sentimentul că nu am apucat
să-l respir suficient şi că aş mai fi stat, pe lângă cele două zile, încă măcar două, dacă nu cumva încă două săptămâni, două luni sau doi ani.
Îmi place Berlinul, fiindcă e un oraş cu unghiuri, culori şi sentimente. E un malaxor istoric în care te roteşti îmbibat de un romantism ciudat, evident de origini "estice", de rigoarea proverbială dar şi de o lejeritate surprinzătoare,
care-i conferă un cosmopolitanism pregnant. Dacă exact acum un an am apucat să bat timid la poarta Brandenburg şi să constat rapid,
într-o plimbare de seară, că emană o fascinaţie
dietrich-modernistă, de această dată
i-am captat pulsul din betoanele lui Postdamer Platz, locul în care bate una dintre inimile Berlinului, cea mai nouă, fiindcă piaţa a fost (re)construită în totalitate după 1990, când turiştii puteau "admira" cum evoluează cel mai mare şantier al Europei (care a costat circa 17 miliarde de euro). Denumită după oraşul Postdam, aflat la circa 30 de kilometri mai la sud, piaţa era în trecut unul dintre locurile de maxim trafic înspre şi dinspre zidurile Berlinului. Poate de aici i
s-a tras treaba cu semaforul. Se pare că primul semafor electric din lume a fost instalat de către Siemens în Postdamer Platz, în 1882. Insuficient, pentru traficul nebun pe care nu mai puţin de 11 poliţişti încercau
să-l dirijeze, cocoţaţi pe platforme de lemn. Acum, semaforul, refăcut în varianta veche, veghează din mijlocul unei pieţe înconjurate de clădiri
ce-şi cocoaţă sticlele şi betoanele spre nori, cu o condescendenţă mai degrabă jovială.
Postdamer Platz marchează o zonă
cultural-turistică, bine îmbibată cu restaurante, multiplexuri, magazine sau cazinouri, totul
într-un ansamblu care nu deranjează ochiul, ba dimpotrivă, invită. Am ţinut să mănânc ceva specific berlinez şi am ales un
Eisbein, adică un ciolan de porc colosal, servit cu cartofi, piure de mazăre şi nelipsita varză murată Sauerkraut.
Fiindcă am nimerit la
Casa celor 100 de beri, am asortat o bere Baltika, rusească şi destul de neinspirată (pentru doritori, meniul include şi beri din Australia, China, Jamaica, India sau alte tărâmuri în care oamenii ştiu ce să facă din malţ şi hamei).
Eisbein-ul nu reprezintă o experienţă culinară foarte reuşită, fiindcă e greu
să-ţi convingi stomacul că varza, cartofii, mazărea şi grăsimea îmbuibatului de porc merg foarte bine laolaltă, dar atâta vreme cât nu abuzezi, vei ieşi teafăr şi oarecum învingător. Partea frumoasă a acestui restaurant stradal (care se numeşte, de fapt,
Mommsen-Eck) este că are venerabila vârstă de 104 ani şi că ştie perfect ce înseamnă o bere perfectă.
Pentru că trebuia să existe şi un scop, acesta
s-a numit IFA, tîrgul de
consumer electronics ce se desfăşoară anual în capitala Germaniei, şi unde Philips
şi-a prezentat noua "colecţie" de lucruri cu butoane care fac viaţa mai frumoasă, mai uşoară şi mai veselă. Fără a insista aici asupra modelelor de televizoare, combine,
blu-ray-uri, mp3 playere, aparate de ras, periuţe de dinţi, obiecte de bucătărie sau chiar jucării erotice cu care compania olandeză
şi-a năucit şi anul acesta vizitatorii (şi pe care le voi diseca în altă parte) e de spus că încă o dată am realizat că Philips e un brand excepţional, ale cărui produse nu sunt, din păcate, apreciate în România la valoarea lor. Pe
de-o parte fiindcă multe nici nu ajung aici, pe de alta fiindcă
brand-awareness-ul este sub cel al competitorilor deşi, de multe ori, calitatea mărfii este net superioară.
Am încheiat scurtul tur berlinez cu un alt exerciţiu de admiraţie, şi anume
Kaiser Wilhelm Gadachtnis Kirche (Doamne, ce limbă imposibilă!), biserica memorială aflată în ruină în capătul de vest al oraşului, cunoscută sub numele de "dintele găunos", datorită avariilor provocate de raidurile aeriene din 1943. Construcţia (realizată în 1895 în stil
neo-roman şi închinată împăratului Wilhelm I) a scăpat de la demolarea pe care Senatul german a vrut să o realizeze ca măsură de siguranţă, graţie unui referendum în urma căruia locuitorii Berlinului au decis că nu vor să se despartă aşa uşor de unul dintre simbolurile oraşului. Drept pentru care, alături, arhitectul Egon Eiermann, a construit în anii '50 o altă biserică, intenţia fiind ca noua construcţie să o înglobeze pe cea veche. Rezultatul... e un fel de struţocămilă ciudată, care place sau nu, în funcţie de aşteptările peisagistice ale privitorului. Şi care adaugă Berlinului un plus de savoare pe care oraşul o emană oricum, din plin.
