La capătul călătoriei, muntele se prelinge în mare,
fărâmiţându-se în nisip şi pietricele. La fel ca şi cele pe care le cumperi, asortate în straturi, închise în sticluţe transparente, de la magazine gen Habitat, ca piesă de decor pentru baie.
Marea
s-a lăsat aşteptată timp de vreo cinci ore, pentru a se dezvălui maiestuos la final, după proba de traversare a munţilor labirintici ai ţării noastre de destinaţie. De la Podgorica, drumul te urcă în serpentine largi,
de-a lungul pereţilor tăiaţi aproape în surplombe. Atât de largi, că te trezeşti urcând, fără să simţi vertijul propriu drumului cu maşina pe astfel de trasee. Nu realizezi nici că ai ajuns pe platou, înainte de coborârea spre un orizont unde începe să mijească în ceaţă, marea. Căci în munţi, pe la 2000 m, era ploaie cu ceaţă, în acea zi de sfârşit de august. Jos, soarele se desfăta în generozitatea căldurii lui mediteraneene.
Conducând pe drumul şerpuind în acelaşi ritm, ai mult timp senzaţia de fata morgana. După o călătorie derutantă prin Serbia, din cauza absenţei marcajelor (am străbătut Belgradul ghidaţi de un taximetrist, contra unui bacşiş, în stilul frăţesc balcanic), aici te laşi în voia muntelui şi a şoselei care îi dă viaţă.
Trecând prin Serbia, schimbăm impresii despre drumuri nemarcate (direcţii, kilometri), micul dejun raţionalizat de la hotel, urmele războiului în peisaje. În Muntenegru, tăcem în faţa măreţiei muntelui, ascultând promisiunea ploii. Nu ne mai contrazicem despre beneficiile
GPS-ului, şi conchidem că, dacă
ne-ar fi prins bine în Serbia, acum ar fi devenit inutil.
Spre capătul coborârii, muntele se îmblânzeşte sub ramuri de smochin, grele de fructe crude şi zemoase, apărute din spatele unui colţ de stâncă albit de căldura soarelui de acum învingător. Oprim pentru fotografii panoramice reuşite.
Pe la şapte seara, când marea
s-a dezbrăcat de culorile apusului, vin aproape de albastrul ei cenuşiu pentru o baie de bun găsit. Miros de sare. Fără scoici sau meduze. Fără alge. Prietena mea Despina avea dreptate: "plaja este mai nisipoasă decât în Croaţia, unde calci pe pietre". Idee vândută bine, în broşurile informative: "Această plajă (Becic) a primit în 1935, la Paris,
Grand Prix pentru cea mai frumoasă plajă europeană."
Becic: Staţiune cu iz rural - modern, uşor de confundat cu un orăşel de provincie, după ce ai părăsit zona plajei. Două hoteluri, cu alură occidentală, străjuiesc faleza. În grădina pensiunii din spatele arborelui de kiwi agăţător ca via, palmierii tronează deasupra pâlcului de smochini, lămâi, măslini, pini mediteraneeni. Gazdele
ne-au primit cu o fructieră plină de rodii, kiwi, smochine, iar la plecare, cadoul lor a fost o sticlă de
Vranac, un pinot noir local. Etern plimbăreţii turişti nemţi, americani, sau japonezi lipsesc din peisaj. Vecinii noştri sunt ruşi, genul magnaţilor de talie
mică-mijlocie. În rest, clientelă modest - localnică. Becic e o destinaţie turistică în căutarea identităţii, fenomen interesant de studiat pentru antropologia turismului.
După o veşnicie
de-o vară în ţara mea muntoasă de adopţie, unde răcoarea pârâurilor
mi-a oferit un alt fel de binecuvântare, marea este rezultatul unei căutări viscerale. Ies pe plajă doar ca să mai îmi simt tălpile clocotind, înţelegând cum se prepară cafeaua pe nisip. E şi momentul pentru a savura descoperirile literare din România acestei veri, unul din ritualurile reîntoarcerii acasă. O ora îmi ia lectura amintirilor şi poveştilor mai deocheate ale lui Neagu Djuvara. Parapantele plutesc deasupra plajei, în căldura densă a zenitului, trasând curcubee între munţi şi mare. Înapoi spre sat, drumul urcă în terase cu grădini de măslini. Un contur verde împrejmuieşte petecul nisipos de pământ din care se ridică trunchiuri.
În grădina Ghetsimani e
tag-ul pozei din care îi privesc acum.
În ziua cu program de croazieră în golful Kotor, în
mainland-ul zonei, marea redevenea mai puţin palpabilă, şi mai mult olfactivă şi vizuală. Locul strategic de pe punte îmi oferea o panoramă ideală pentru poze. Nu îmi prea plăcea postura, de turist japonez care se exaltează în aceleaşi doze indiferent de destinaţie. Era, da, o călătorie prefabricată. Dar puteam mirosi albastrul catifelat al adâncului, ce îl asemănam cu puritatea turcoaz a lacului Leman. Şi cu albastrul nefiresc, de decor din
Lord of the Rings, ce urma
să-l întrezăresc atât de clar, câteva zile mai târziu, în apa râului Tara,
de-a lungul canionului. Ghidul ne vorbeşte în rusă şi engleză, în timp ce fotografiez cu zoom insula cu bucăţi de fortăreţe, din vremea ocupaţiei turceşti. După ce ia marea cu asalt, vaporul ancorează lângă peretele unei grote (
Blue cave, ca
label turistic), pentru un moment de scaldă. Am plonjat în apa din fiord, unde soarele îngenuchea în faţa muntelui.
Oprire la Herzeg Novi, oraş ce se ridică de o parte şi de alta a străduţelor urcând în scări de piatră, în direcţia
starigrad. Faţade, turnuri, biserici cu influenţe bizantine şi
austro-ungare. Mimoze şi leandri rezistă în ariditatea soarelui şi stâncilor prin flori şi culori splendide. O oră este limita frustrantă, impusă de orarul călătoriei în grup. Am timp pentru a degusta şi o ciorbă de peşte. Au
dres-o pe gustul meu, doar că bucăţile de surimi amestecate cu cele de crap îi dau un aer cam
Chinese fast food. Timpul presează şi torn jumătatea nebăută de bere din halbă
într-un pahar de plastic, şi,
adăpostindu-i răcoarea între palme, îmi reiau locul pe punte. Crema solară e un ritual plăcut, când, între o cetate şi o biserică,
ţi-a rămas doar cerul şi marea.
Ne abatem pe la insula artificială fondată, conform legendei, prin scufundarea epavelor unor vase umplute cu pietre. Pe fundaţia ei se ridică biserica
romano-catolică Gospo od Skrpjela (Maica Domnului de pe Stâncă).
Ghidul-străjer, ca un miraj ce urma sa dispară o dată cu plecarea noastră, ne spune povestea tăbliţelor votive din argint de pe pereţii bisericii, cu vapoare protejate de furtună,
împletind-o cu alte legende. În mijlocul pustietăţii mării, biserica aduce a mănăstire părăsită de călugări.
Ajunşi în Kotor, ne îndepărtăm de port, cu privirea la meterezele care crenelează în
zig-zag muntele din faţa noastă. Pentru că fortificaţiile nu doar înconjoară oraşul vechi, ci se ridică, până pe muntele-zid,
trăindu-şi veşnicia.
Oraşul-port amestecă din trecutul habsburgic şi veneţian biserici şi închisori. Catedrala catolică St. Triphon, cu cele doua turnuri de înălţime inegală, e un exemplu al arhitecturii romanice în regiune. Pentru că Golful Kotor este aparte faţă de restul Muntenegrului: veneţian şi catolic, afiliat cultural şi istoric mai degrabă Dalmaţiei, adică lumii catolice şi latine, decât lumii ortodoxe a slavilor sudici.
Frunzele palmierilor se răsfrâng dintre stânci pe evantaiul cerului fără pic de nor, filtrând printre ramuri depărtarea. Suntem în drumul spre Budva,
staţiunea-cetate, a cărei fortăreţe închide arcul plajei pe care
m-am regăsit cu marea. Dacă valurile ar fi înaintat
într-un un flux mai puternic, îi loveau zidurile, ca şi pe cele ale castelului Chillon, din poemul lui Byron. Străduţe înguste se strecoară printre arcade şi ruine,
împreunându-se în jurul curţilor interioare cu localuri din care răzbat ritmuri de jazz. Afişe cu Live Music Festival: concerte Lenny Kravitz şi Armand Van Helden. Aglomeraţie, pe fondul unei atmosfere chic, fără ostentaţie. Moment pentru o cină cosmopolită: scoici fierte şi uşor condimentate, cu gust de proaspăt, alte scoici, gătite în sos de vin alb. Raul vrea neapărat să încerce noutăţi de la rubrica
traditional dishes.
Tocaniţa-ghiveci aleasă de el, cu bucăţi de carne de porc, servită în vas de lut, vorbeşte despre uniformitatea culinară a Balcanilor. Şi
Borek-ul, replica plăcintei noastre dobrogene. De fapt, baclavaua savurată pe faleza din Becic, a fost un deliciu regăsit după degustarea unei baclavale "iniţiatice", la Costineşti, cu mult timp în urmă. Explorările lui Raul continuă cu o excursie la Tirana, ale celorlalţi cu orăşelul Cetinje, vechea capitală regală a Muntenegrului. Dar de aici am rămas cu izul altor vremuri. Bulevardul principal, străjuit de copaci şi terase, în lumina palidă a unor lampadare, îmi aminteşte de acelaşi tip de bulevard întâlnit la Belgrad şi la Chişinău. Un prototip al vremurilor "glorioase" ale Iugoslaviei? Sau doar un amestec de vetust şi semiobscuritate.
Suveniruri: smochinele înşirate pe sfori, precum ceapa sau ardeii iuţi, atârnă acum în decorul bucătăriei şi,
uscându-şi uşor coaja, vor face deliciul unei toamne abia începute; sticla de şliboviţă, cu care spiritele călătoare prin iarna ce va veni aşteaptă să se încălzească, clepsidra şi pietricelele, cerceii şi eşarfa azurie...
