Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Drumul spre Oz

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Sunteţi pregătiţi? Acţiune!


Mihaela Iancu

24.09.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Copiii sunt deja în sală, pe jos, ghemuiţi, sau pe bănci, în semicerc. Laurenţiu, unul dintre traineri, stă printre ei, pe podea. Maria, cel de-al doilea coordonator, e în stînga lui, sprijinită de marginea scenei.
- De ce vreţi voi să fiţi actori? Ce înseamnă să fii actor?, îi întreabă Maria.
- Să fii bun, vine primul răspuns.
- Să joci într-un film.
- Să-l asculţi pe regizor.
- Trebuie să fii în pielea personajului. Să faci diferenţa între viaţa personajului şi viaţa personală.

În sală se lasă tăcerea. După ce termină propoziţia, Gabi priveşte cu ochii lui verzi către ceilalţi, prin lentile dreptunghiulare. Mîinile stau încrucişate în piept şi par a nu lăsa loc de îndoială sau polemică.
Laurenţiu încearcă să rupă tăcerea:
- Care e diferenţa dintre tine şi personajul tău?
- Asta e mai greu, trebuie să recunoască Gabi.
- Actorul este o persoană care alege să trăiască sentimentele altcuiva, spune Mălina.

Maria pleacă capul într-o parte şi îi zîmbeşte larg. Le vorbeşte copiilor despre cît de greu e să încerci unele stări. De pildă, să plîngi de bucurie. Asta pentru că ni se întîmplă poate prea rar.

Laurenţiu Bănescu şi Maria Dinulescu coordonează atelierul de actorie organizat în cadrul Kinodiseea, primul festival internaţional de film pentru copii din România, după 1989.

Începe jocul. Băieţii vor trebui să propună fetelor povestea unui personaj pe care ele să-l joace. Unul dintre ei va fi regizor. Maria aşteaptă împreună cu fetele decizia băieţilor strînşi acum în cerc. Laurenţiu e printre ei, cu spatele adus pînă la nivelul lor. Rîd împreună într-o complicitate numai de ei ştiută.
- Cît stau..., spune Cristina nerăbdătoare.

S-a decis. Gabi e regizorul, iar personajul ales de el este o fetiţă în căutarea părinţilor ei. Nu are pe nimeni altcineva, e pe drumuri şi caută un medalion, singurul semn că mama ei ar putea trăi. Maria, ca negociator din partea actriţelor, e de acord, dar le cere băieţilor să propună şi o poveste comică. Apoi urcă pe scenă, lîngă fete şi le reaminteşte ce au de jucat. Deci: sunt triste, singure, disperate pentru că şi-au pierdut părinţii. Băieţii s-au regrupat pe bănci. Caută soluţii pentru comedii.

Toate fetele s-au întors cu spatele la public, aşteaptă ca Maria să ascundă medalionul pe care l-a dat jos de le gîtul ei. Gata.
- Le dă regizorul startul?, întreabă Laurenţiu.
- Da. Gabi, te rog.

Apoi Maria se întoarce către fete.
- Regizorul vă va spune cînd să începeţi, dar mai întîi trebuie să vă întrebe dacă sunteţi concentrate.
- Sunteţi pregătite toate?, se interesează Gabi.

Un cor de răspunsuri afirmative răsună în sală.
- OK.

Ridică mîna stîngă din strînsoare.
- Acţiune, spune regizorul apoi îşi uneşte braţele în aceeaşi poziţie implacabilă.

Fetele încep să se mişte haotic, ridică pînza neagră care acoperă scena, umplu spaţiul, se ciocnesc uneori una de alta. Gabi închide ochii şi cîteodată îşi acoperă gura jenat. Maria le cere actriţelor să vorbească. Buzele lor se deschid, dar cuvintele se întretaie între ele. Nu se distinge nimic clar.
- L-am găsit, se aude o voce.
- Dar nu trebuie să-mi spui mie, corectează Maria. Refacem.

Ascunde medalionul din nou. Gabi le dă iarăşi startul. Fetele sunt mult mai agere de data asta. Scena e într-o şerpuire continuă.
- Pe cine căutaţi voi? Aveţi o problemă. Vreau să vă aud, le cere Maria.

Copiii de pe margine se amuză de vacarmul scenei. Maria urcă lîngă ele şi le şopteşte să vorbească. Se aud aceleaşi sunete într-o babiloniană infantilă. Cînd, în sfîrşit, găsesc medalionul, Maria le strînge pe toate în îmbrăţişări, la mijlocul scenei.
- Problema personajului era cu el, nu ne concentrăm la ce e în exterior, explică ea mai apoi.

Pentru varianta de scenă amuzantă, regizorul ales este Matei, un ghem de zulufi castanii, doi ochi căprui migdalaţi şi obraji plini. Uşor rotund, fără a fi gras, Matei e pur şi simplu o prezenţă bonomă. Se apropie de scenă însoţit de asistentul lui de jumătate de metru înălţime, ascuţit şi uşor peltic, Marius. Totul se va petrece în Egipt, în sala tronului, unde se află regina şi prinţesele. Aceasta este dorinţa regizorului. Normal, doar e pasionat de Egiptul Antic. Gărzile păzesc un elixir magic, iar hoţii îl fură. În clipa în care gărzile se apropie de ei, hoţii scutură elixirul şi gărzile adorm.

Maria se asigură că fetele au înţeles indicaţiile. Matei alege apoi personajele şi le poziţionează pe scenă ajutat de Laurenţiu. Marius îl urmăreşte docil peste tot, lipsit de replică. Laurenţiu urcă regina pe tron. Picioarele Alexandrei atîrnă doar puţin dincolo de scaunul înalt. De la tălpile ei pînă la pămînt se cască un gol prăpăstios în miniatură. Lîngă ea, sporovăiesc două prinţese. Elixirul - preschimbat în pachet de şerveţele - e în spatele lor. Patru gărzi străjuiesc marginile, iar două hoaţe pîndesc din buza scenei. Matei cere acţiune. Unul dintre hoţi ţine gărzile de vorbă - cică ar fi fost la munte şi a muşcat-o un urs de picior. Celălalt hoţ a pus mîna pe elixir între timp şi păşeşte pe margini, în spatele gărzilor. Cînd paza realizează ce se întîmplă, e prea tărziu. Picăturile scurse din sticluţă cu licoarea magică îşi fac efectul.
- Nu s-a întîmplat nimic. Am plătit biletul pentru comedie, spune Maria din public nemulţumită.

Reiau scena de data aceasta cu ceva mai multă agitaţie. Noroc cu o albină invizibilă pe care unul din hoţi o anunţă prin strigăte convingătoare. Gărzile sunt preocupate să-şi scoată bestia din păr, elixirul e uitat demult. Copiii de pe margine izbucnesc în rîs şi aplauze. Maria însă are ochi pentru altcineva. Matei nu a fost atent la acţiune, motiv pentru care va repeta singur scena, iar una dintre fete va deveni regizor. Buzele lui Matei cad din zîmbetul în care se scăldaseră pînă atunci pe o linie curbă, într-una dreaptă, plată. Ochii i se adîncesc în surpriza deciziei.

Regizoarea este Mălina.
- Tu eşti hoţul, îi spune pe un ton autoritar. Atenţie, trebuie să faci roata, şpagatul şi alte lucruri mai complicate.

Matei încearcă să intervină, dar Mălina i-o taie scurt:
- Fără comentarii, eu vorbesc.

Copii izbucnesc în rîs.
- Trebuie să spui "Sunt un mare fraier".

Matei nu a înţeles nimic.
- Te rog să-l faci să înţeleagă, îi cere Maria, dar fii mai blîndă acum cu el.
- Atenţie, pentru tine, elixirul e o comoară adevărată. Tu trebuie să faci mişcări din alea, extrem de...
- Complicate, pricepe Matei.
- Da, adică sfoara, şpagatul...

Urcă pe scenă lîngă el.
- Astea sunt firele electrice. Apăsă cu vîrful piciorului pe linii invizibile trase de-a lungul scenei. De exemplu, faci pac-pac-pac (adică paşi laterali) şi pac (cade în şpagat). Vin gărzile. Trebuie să scapi şi după aia să spui "Sunt un mare fraier." Merci.

Iese triumfătoare de pe scenă. Copiii rîd şi o aplaudă.

Matei se pregăteşte împreună cu Laurenţiu. Mălina stă pe margine şi priveşte repetiţiile. Se mişcă înainte şi înapoi uneori numărînd fără reguli trecerea secundelor prin bătăi rapide ale degetelor pe braţul cuprins în strînsoare. Urmăreşte arătătorul lui Laurenţiu care descrie traseul pe care va trebui să-l urmeze Matei, îl vede cum ocoleşte scaunele şi se urcă pe ele, cum pune mîna pe elixirul de pe tron şi se întoarce pe acelaşi traseu. Mălina nu rezistă şi intervine.
- Poţi să păşeşti şi aşa. Şi îi arată cum, încrucişînd picioarele. Ca să pari mai hoţ, te rog. Cînd eşti gata, îmi spui.

După ultimele momente de repetiţie, regizoarea cere începerea acţiunii. Matei pleacă din dreapta scenei. Are de trecut un scaun pe post de fereastră. Se înalţă pe suporţii lui şi ajunge pe cealaltă parte, în sala tronului. Cu ochii spre Laurenţiu, scoate din buzunar o pereche de ochelari de vedere şi îi aşează pe nas. Lentilele mari, şi rotunde, îl fac mai adorabil decît e deja. Sala rîde. Păşeşte cum a exersat la repetiţii, se urcă pe scaune, ia elixirul, coboară, trece printre firele invizibile şi ajunge iar în dreptul ferestrei improvizate. Nu-l slăbeşte din ochi pe Laurenţiu care îl priveşte cu zîmbet încurajator de pe margine. Matei e lîngă fereastră. Ia ochelarii şi îi scapă pe jos într-un gest care s-ar fi vrut spontan, dar care e realizat cu atîta grijă încît copiii explodează în rîsete. După ce îşi învinge teama, îi lasă în cădere, pe podea. Se preface surprins de neglijenţa lui. Se urcă pe geam.
- Ni-no, ni-no, ni-no, porneşte Laurenţiu o alarmă care se multiplică în sală prin alte voci.

Matei a trecut şi de ultimul obstacol.
- Replica, spune Maria.
- Sunteţi nişte fraieri, aşa mi-a spus el să zic, îl pîrăşte pe Laurenţiu.

Sala e distrată. Secvenţa trebuie reluată - replica finală nu e cea corectă. Mălina se urcă pe scenă pentru comentarii:
- Eu am făcut puţin mai activ totul. Ţie ţi se pare că asta e o fereastră, nu?, spune ea şi arată spre scaunul din lateral. Ai intrat greşit. Nu trebuie să calci aici - adică pe o latură a scaunului unde convenţia spune că e perete - ci să te urci pe scaun, să te roteşti şi să cazi pe partea cealaltă. Altfel e interzis.

Îi mai cere să nu se mai uite mereu către Laurenţiu. Se reiau filmările.
- Acţiune, spune Mălina, apoi se aşază cu palmele pe buza scenei şi îşi culcă faţa pe braţele împreunate într-un gest care-i topeşte toată exigenţa.

Matei intră pe fereastră cum trebuie, face cîţiva paşi pînă la jumătatea drumul. Scapă un oftat scurt cînd îşi aminteşte că a uitat să îşi pună ochelarii. Se reîntoarce lîngă fereastră, scoate lentilele rotunde şi le pune la ochi. Apoi merge mai departe ca şi cum niciun pericol nu l-ar paşte. În acelaşi loc păcătos al amintirii greşelilor realizează că nu merge cum trebuie, ca un hoţ, aşa că se decide să reia. E din nou lîngă fereastră.
- Stop, stop, îi strigă Mălina. În filmări, toată lumea te priveşte. Poţi să faci greşeli, dar să nu le repeţi aşa.
- Noi suntem mici şi învăţăm, suntem la început, intervine Maria. Nu ne oprim acum la fiecare detaliu. Intenţia noastră e să ne amuzăm de ce face şi să iasă.

Apoi către Matei:
- Să nu uiţi să zici "Sunt un mare fraier" şi să sari în sus, mai spune şi bate cu picioarele podeaua de lemn.
- Acţiune, reia Mălina.

Matei trece de fereastră cu mişcările care îi sunt cel mai la îndemînă, păşeşte mai departe, uită de ochelari, dar îşi propune să continue, ajunge la elixir, îl ia de pe tron, se întoarce cu paşi grei spre fereastră, scapă ochelarii meticulos, alarmele se pornesc prin vocea lui Laurenţiu şi a copiilor. Matei a izbutit să iasă pe fereastră.
- Sunt un mare fraier, spune apăsat, ca şi cum ar crede-o. Abia apoi sare obosit, preţ de un lat de palmă de la pardoseală.

Toţi copiii îl răsplătesc cu aplauze şi rîsete.

Maria şi Laurenţiu cad de acord - "Mălina e cea mai bună regizoare cu care nu am vrea să lucrăm niciodată pentru că e dură."
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer