Flori

Doamna Ani se trezeşte pe la 7:00 acum, pe lumină, ca să poată vedea florile când le taie. Domnul Mihail, soţul ei, e de la 5:00 printre ele de cele mai multe ori - mai ales când e vremea răsadurilor - şi le udă. Apoi ia foarfeca veche care aşteaptă în cuiul din peretele bucătăriei de vară, se vâră în salopetă între titonii şi începe să taie. Doamna Ani nu ajunge, e prea măruntă. Cu tufănicile, ursiniile, daliile sau ochiul boului e mai uşor, dar cel mai la îndemână îi e cu verdeaţa. Se găteşte de plecare, mănâncă ceva, îşi ia pumnul de medicamente pentru poliartrită, aşază florile în sacoşe şi o aşteaptă pe Anca, fiica cea mică, să sosească cu maşina şi să o conducă până în staţie. Pe acolo circulă fie 408, fie 438. Plăteşte 2 lei şi în 20 de minute ajunge din Domneşti, satul ei, în Bucureşti. Coboară din maxi-taxi la Staţia Braşov şi de acolo ia tramvaiul până la Piaţa Moghioroş unde vine să vândă flori şi verdeaţă încă din 87.

Atunci a început totul, cu garoafele parfumate. Înainte încercaseră să cultive cartofi şi nu dăduse roade. Clima nu era ca în Ardeal de unde se mutaseră cu doi ani înainte pentru că Doamna Ana primise un post în Alexandria. În plus, nucul din grădină le ţinea umbră. Atunci a obţinut "aprobarea de la soţul ei": 300 de fire de garoafe. N-a fost uşor să le întreţină, dar au urcat încet la 500 de fire, iar în 4-5 ani, au ajuns la 2000. Treptat însă, garoafele s-au îmbolnăvit la rădăcină. Doamna Ana a citit că li s-ar trage de la salcâmi cu care "se duşmăneau". Tratamentul cu pesticide costa mult, aşa că au renunţat în 2-3 ani şi au adoptat plante mai rezistente. Gladiolele, de pildă. Domnul Mihail punea bulbii mai întâi în tratament cu piatră vânătă, săpa un şanţ de 25-30 cm şi abia apoi îi planta ca să crească drept, nu cu tulpina încovoiată. Într-o zi de octombrie, acum 4-5 ani, le-au lăsat pur şi simplu pe teren, să îngheţe. Au mai păstrat doar o brazdă mică.

În piaţă, doamna Ani are o tarabă micuţă, acoperită cu o muşama gri deschis, "ca să iasă în evidenţă verdeaţa". Are busuioc crud pentru salată, înflorit pentru friptură, uscat pentru ceaiuri - numai bune când ai bronşită - mărar, pătrunjel, frunze de ţelină, tot ce-i bun pentru murături. Florile o aşteaptă în găleţi pătrate - căci cele rotunde ocupă spaţiu, iar ea abia are loc să se mişte stânga-dreapta. Cum aduce în fiecare zi altele proaspete, se strâng multe. Şi-apoi, concurenţa e mare, multă marfă rămâne nevândută. Le păstrează învelite cu grijă în plase şi ambalaje sau un oale de lut, ceramică şi pământ luate de la Horezu sau de la Corund. Doamna Ani are o manie şi uite aşa trece ziua numaidecât: să facă buchete.

După gladiole, au apărut şi alte bulboase: tuberozele sau chiparoasele. Dar sunt pretenţioase tare. În fiecare octombrie, scot bulbii pe care îi pun la adăpost în lăzi şi îi păstrează în pivniţe sau cămări. În primăvară îi plantează şi abia în al cincilea an, după reînnoiri repetate ale bulbilor, chiparoasele înfloresc pe deplin. Îi trebuie multă apă, pesticide şi mult soare. Şi mai era şi nucul din grădină care ţinea umbră şi pe care nu s-au îndurat să-l taie. Au renunţat la ele când domnul Mihail s-a operat de hernie inghinală bilaterală. Au continuat cu dalia, ochiul boului, ursinia - margareta olandeză şi cu septembrie, o floare de sezon. Dar nu se poate să ai o casă fără flori, aşa a pomenit de la mama ei, în Ardeal.

De multe ori, nu vinde mai mult de un buchet pe zi şi ceva verdeaţă, dar asta n-o opreşte să facă totul cu mare băgare de seamă. Întâi de toate, codiţele se curăţă de frunze în partea de jos ca să nu se descompună în apă. Apoi se începe cu florile de pe marginea buchetului: septembrie pe post de suport, iar tufănicile stropul de culoare. La sfârşit, pune în mijloc florile cele mai mari, ochiul boului şi ceva titonii roşii. Taie cozile la aceeaşi înălţime cu foarfeca din 1902, "că doar asta face faţă" şi leagă totul cu aţă verde. Uneori prinde o panglică din rafie de una din crenguţe, o încreţeşte cu lama cuţitului, despică panglica în trei şi urcă firele ondulate peste flori. La nevoie, are pregătite ambalajele pe care le-a cumpărat din Piaţa George Coşbuc. Stau atârnate de uşiţa adăpostului aflat sub tarabă şi sunt prinse cu un cleşte ca să nu se ude sau să se şifoneze. Doamna Ani crede că cel mai mare rău e nepăsarea sau dezordinea. Ca florile să reziste mai mult se poate fierbe apă într-un vas, se îmbracă coroana buchetului cu un prosop şi se introduc cozile florilor în vas până ai număra la 25, apoi se pun în apă rece şi ţin 2-3 zile, pentru că plantele încep astfel să se realimenteze.

Ana Ungurean a lucrat 38 de ani în Ministerul Transporturilor şi Telecomunicaţiilor, ca dirigintă de poştă şi avea în grijă 15-16 telefoniste şi factori poştali. Încă din acea vreme venea în piaţă. Cu timpul a reuşit să-şi facă un carnet de producător şi să obţină un spaţiu pentru care plăteşte o chirie lunară de 200 lei. În plus, în fiecare zi pe care o petrece în piaţă, mai plăteşte 8 lei pentru spaţiul de vânzare. Toamna şi iarna, de pildă, vine mai rar, doar pentru clienţii ei fideli, cu nuci şi vin.

Gospodăria ei nu are mai mult de 1000 m cu tot cu casă, acareturi şi grădină. S-a obişnuit cu florile de când a crescut, dar nu a avut niciodată ambiţia să concureze cu solarele pe care le vede prin Copăceni, Măgurele sau Videle. Când cele două fiice ale ei, Mihaela şi Anca, erau la şcoală în Ardeal, doamna Ani vorbea cu sora ei, Maria, din Bucureşti şi o ruga să-i cumpere garoafe şi orhidee din piaţă pe care i le trimitea prin colet poştal la oficul 49, seara, la 22:00. La Topliţa se făcea schimbul de expediţie şi de acolo ajungeau în Tulgheş, satul ei, la ora 14:00. Cu florile acestea, fetele mergeau la şcoală. Pe 15 septembrie 2009, nepotul cel mic, David a începu clasa I. "Bunica, astăzi începem şcoala de-adevăratelea." "N-aţi început-o ieri?". "Ieri a fost aşa, o festivitate." A cumpărat pentru învăţătoarei margarete olandeze de la florării, ca să "fie în rând cu ceilalţi copii care duceau flori cumpărate, nu din grădină." Oricum, doamna Ani intenţionează să vândă doar verdeţuri pe viitor. E mai uşor, ocupă mai puţin spaţiu, le pui în pungi şi "nu te ştie nici vântul, nici pământul."

Nu se opresc prea mulţi în faţa tarabei, dar doamna Ani stă concentrată asupra buchetului. Nu depăşeşte 1,50, e slabă şi cu pilea rozalie. Se uită la flori cu o mimică de om serios care îi adânceşte involuntar ridurile fine de pe frunte, din jurul ochilor albaştri şi al buzelor. E uşor adusă, dar sprintenă în mişcări. Aproape că pare neverosimilă în pantaloni de stofă pe care îi poartă fără pretenţii şi cu basmaua legată la spate, prinsă cu o agrafă de părul cărunţit uşor. Poartă legat în jurul taliei un şorţ bleumarin închis care are croite, în faţă, două buzunare adânci şi late. Din ele sumă monedele în aplecare. Astăzi n-a făcut mai mult de 30 de lei. Învârte buchetul cu mâinile muncite, uscate, săpate de şanţuri dese. Sunt maronii şi semănă cu palmele unui copil care n-a mai scurmat în pământul reavăn de prea multă vreme. Dar asta se rezolvă uşor: se spală bine cu apă şi săpun, le albeşte cu zeamă de lămâie până le face "de birou", iar apoi le unge cu glicerină. Buchetu-i gata. Îl pune la păstrat pentru mâine. În curând va începe să strângă lucrurile. La 21:30 are maxi-taxi înapoi spre Domneşti. O aşteaptă domnul Mihail la lumina becului. Au de tăiat daliile în seara aceasta.