Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Drumul spre Oz

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Şantier. În lucru


Mihaela Iancu

10.09.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Simion stă aşezat pe canapea, cu bazinul puţin căzut, picioarele uşor depărtate şi mâinile aduse la ceafă, uneori urcând prin păr. E relaxat, aşa cum trebuie să fie. Eu îl văd. El pe mine, nu. A orbit din copilărie. Dar mă ţinteşte uneori atât de fix cu ochii lui căprui încât am senzaţia că îşi bate joc de mine, că mai păstrează încă un rest de vedere destul de bun. Nu stă lungit, dar asta nu e o şedinţă de terapie. Noi nu o să vorbim despre ea, soţia lui, nu o să-i pomenim numele, nu o discutăm despre ce s-a întâmplat din iunie anul trecut până astăzi, nu o să plângă nimeni pe umărul nimănui. Aşa "trebuie". Numai că el scapă în paranteze lungi pe care le numeşte "semne ale schizofreniei".

Mă întreabă dacă beau ceva în vreme ce deschide bufetul improvizat de la baza bibliotecii. Nu beau nimic. Nici apă. Nici Cola. El îşi aduce ţigările, scrumiera şi dispare câteva clipe în bucătărie după gheaţă. E plăcut la el - e răcoare, miroase a proaspăt şi e linişte, atâta linişte. Pe care el o rupe: "A-ţi pierde vederea brusc, e un şoc de proporţii. E ca şi cum ţi-ai pierde partenerul de viaţă. Dar ăla, unul, cel care face parte din tine." Tăcem. "Ai senzaţia că ţi s-au rupt rădăcinile şi nu mai trăieşti decât ca o moluscă." Vocea lui sună plat, fără echivoc, lipsită de dramatism. "Un văzător crede că nu există nimic fără ochi. Şi da, se pierde enorm, dar există surogate. Pot să spun şi eu că un văzător nu simte acelaşi lucru cu un nevăzător când atinge."

Simion Cozma a făcut psihologie clinică în fostul Spital 9 "Gheorghe Marinescu" şi a lucrat doi ani în Centre Hospitalier Spécialisé Pierre Vaucluse, un spital de psihiatrie imens, situat la 25 de km de centrul Parisului, un mic orăşel pentru bolnavi. Pe vremea când lucra în Ambulatorul Spitalului 9, se trezea la 5:00, îşi bea cafeaua, făcea un duş şi la 6:00 trebuia să plece ca să fie la muncă "hai nu la 7:00 când începea în mod normal programul, dar nici cu mult peste această oră." Ca să ajungă la o staţie de Piaţa Reşiţa, pleca de acasă, din Drumul Taberei, lua orice maşină până la Municipal, de acolo cobora la metrou, mergea până la staţia Unirea, apoi lua alt mijloc de transport până la Big Berceni de unde urca în 76 trei staţii. Când troleul făcea unghi de 90 de grade stânga, se dădea jos şi mai avea de mers cam 150 m. Nevăzătorii au nevoie de informaţii precise în orientare, de indicaţii geometrice în unghiuri drepte şi reprezentări cartografice mentale. "La mine a devenit tic ţinutul de spate, pentru că eu, pe nevastă-mea, o ţineam în braţe când mergeam pe stradă. Acum o fac automat. Mă trezesc că pun mâna aşa pe orice femeie cu care mă întâlnesc. Apoi îmi dau seama că sunt penibil şi îi atrag atenţia să nu se jeneze."

Cu o săptămână înainte de a începe totul, Simon era un om care arăta de 40, nu de 62 cât avea atunci. Cumpăraseră biletele pentru Paris, s-au dus la spital pentru un control banal pe care trebuia să-l facă soţia lui şi a aflat că mai au împreună maxim doi ani. Era în iunie 2008. Nu existau decât trei variante: să ia taurul de coarne şi să lupte, să vândă tot şi să plece în lume cât le vor ajunge banii sau să treacă pragul dincolo, voluntar, împreună. Ea a ales prima opţiune şi Simion a pierdut-o în martie 2009. De atunci, e în şantier. Omul care oblojeşte suflete e în reparaţii şi nu se primeşte vizitatori în atelierul lui. "Hai să vorbim despre altceva", mă roagă.

Şi vorbeşte. Despre cum, la 8 ani nu mai vedea să scrie şi nici să citească decât pe un soare foarte puternic sau dacă cerneala era foarte albastră. Părinţii l-au retras atunci de la şcoală. Tatăl era foarte sever şi i-a spus că îl opreşte în gospodărie "că tot făcuse opt copii şi toţi plecaseră la oraş." Aşa că Simion a rămas la arat, călărit, înhămat, deshămat, cosit, săpat, mers la moară, până la 11 ani. Până într-o zi în care mama l-a dus într-o gară la 15 km de sat, i-a pus un bilet în mână, scris de preoteasă, i-a spus să coboare din tren în Cluj, să ia maşina nr. 2 şi să coboare pe strada Budai Nagy Antal din faţa autogării. Simion a fugit de acasă fără ştirea tatei să-şi continue studiile, la Şcoala pentru nevăzători. În '64, la 18 ani, a terminat opt clase elementare.

A venit apoi la Bucureşti şi s-a înscris la Şcoala profesională din Vatra Luminoasă unde a studiat doi ani masajul. Din '66, a lucrat ca maseur la Sanatoriul de Nevroze din Sinaia, timp de şase ani, iar pacienţii lui erau din elita intelectualităţii române de atunci. "Discutau lucruri de estetică şi eu eram ca o sugativă." Între timp a reuşit să facă şi liceul la seral. Norocul lui a fost un profesor de fizică, director de şcoală din Buşteni - "avea un Fiat şi vroia sa-i pună nişte aripi, să zboare cu el. Avea nişte fluturaşi, ăştia mi-au fost dragi întotdeauna, de aia m-am făcut psiholog". Despre director aflase de la o secretară - "eu cu femeile m-am înţeles mereu foarte bine". Şi aşa, zilele lui au ajuns împărţite între naveta Sinaia-Buşteni, opt ore de masaj, electro şi fizioterapie, doi-trei pacienţi particulari şi două-trei femei "pe care trebuia să le cultiv fără să ştie una de alta", plus întâlnirile de joi seara, de la parterul vilei unde locuia George Bălan, conferenţiar la Conservator, doctor în muzicologie şi în estetică. "În casa lui se întâmpla ceva - şi acum urmează un termen foarte ştiinţific - mişto: ne învăţa să ascultăm muzică." George Bălan este acum în Germania, unde a format o şcoală, o comunitate şi o mişcare denumite "Muzicosophia". Special pentru melomani.

Se uită fix la mine. Şi desigur, în cazul lui e doar o întâmplare. Doar ştiu că nu vede nimic. O ştiu pentru că mi-a spus-o, căci altfel, nu-şi trădează defectul. O face special, se joacă, caută unghiuri, îşi culcă mâinile pe piept, pe cap sau lângă scrumieră. Caută "pantomima normală". E un bărbat înalt, atletic, destins şi scăpat de presiunea timpului. Îmi spune că a iubit femeile şi pot să ghicesc de ce l-au plăcut. Păstrează încă aerul unui cuceritor, întotdeauna dispus la asedii oricât de lungi, până la cucerirea redutei, o chestiune de timp şi îndemânare, niciodată în legătură cu abandonul. Da, îşi aminteşte încă de ele şi de potecile de munte pe care a continuat să le urce până acum 15 ani, chiar dacă nu mai vedea nimic, de privirea furioasă a tatălui său, de chipul lui blând - "odată la zece ani" - , de literele din alfabetul văzătorilor. "Acum s-au şters mult din memorie doar pentru că m-am ramolit, nu pentru că nu le mai am. Ramolirea e un fenomen de uzură. Engramele există, numai că pe deasupra lor s-a depus sedimentul. În cutremure interioare se sparg crustele astea."

E un cuvânt pe care alţii îl spun des când sunt în depresie: "trebuie". E o stare de urgenţă şi "trebuie" să poţi să ieşi din ea, "trebuie" să foloseşti potenţialele rămase întregi, "trebuie" să găseşti calea cea mai scurtă. Iar cuvântul acesta sună ca o menghină. Simion nu se amăgeşte. "După o pierdere ca asta, dacă ai ceva mecanisme de apărare sădite în tine de-a lungul istoriei, în patru-cinci ani s-ar putea să te readaptezi la o viaţă normală şi să trăieşti asumându-ţi cicatricea asta. Laicii îi spun tărie de caracter sau de suflet, dar e mult mai mult."

Fumează Marlboro. Un capăt al ţigării e între buzele lui roz-pal, iar celălalt capăt este între degetul lui mare şi arătătorul mâinii stângi, în vreme ce cu dreapta deschide bricheta. Flacăra e mică, cât să aprindă ţigara şi să nu fie un pericol pentru vârfurile degetelor. Din pieptul lui iese fum şi odată cu el un strop de libertate. "La mine în cabinet era republică. Am mers până acolo încât, cu anumiţi pacienţi, am băut un păhărel de ceva. Pacienţi... Un fel de a spune, nu erau bolnavi. Dumneavoastră faceţi duş şi vă îngrijiţi de piele, să miroase bine, dar de suflet de câte ori aveţi grijă? Eu zic că de suflet trebuie să ne îngrijim mai mult decât de piele, că e mai important. Erau oameni care ştiau asta şi veneau la mine să ne bem cafeaua împreună, la o săptămână sau două. Nu înseamnă că avem probleme cu capul, ci că avem grijă de suflet."

Dacă n-ar fi fost psiholog, probabil ar fi fost matematician. A renunţat la planul acesta pentru că e prea solicitant pentru un nevăzător. Aşa că după terminarea liceului, a dat la Facultatea de Psihologie şi l-a rugat pe prietenul lui, Pavel, care îi păstra banii strânşi de-a lungul timpului, să-i trimită, lunar, nu mai mult de 300 de lei "chiar dacă îţi spun că mi-am rupt piciorul". A intrat al optulea pe listă pentru că a inventat nişte hormoni la examenul de anatomie şi a terminat primul pe ţară în promoţia absolvenţilor din '76.

Mănâncă din uscăturile de pe farfurie. În ultimul an, a slăbit 18 kg şi nu a mai recuperat decât trei. Acum ia câte cinci mese pe zi. Încearcă să-şi revină "că nimic nu mai stă pe mine." Ar vrea să o mai poată visa, aşa cum i se întâmpla când era în viaţă. Fără vise nu se poate. Nu trece o zi fără să visăm. "Dacă nu am visa o săptămână am ajunge pacienţi la psihiatrie." Doar că ar fi frumos să fie şi ea în vis.

Există un programator acolo sus care aranjează lucrurile. Nu ştie dacă îi zice Dumnezeu, în orice caz nu e neapărat "unul cu barbă". Un plan trebuie să existe. Pe la 13-14 ani, Simion a devenit un ateu convins. El, care venea dintr-o familie profund religioasă, în care nicio masă nu începea fără rugăciune. E drept că nu simţea mare lucru când spunea Tatăl nostru în care, după el, se zicea la un moment dat "cata e împărăţia cerului". Cata trebuia să fi fost un cuvânt; nu ştia ce înseamnă şi nici nu-l interesa să afle. Ştia însă că pedepsele vin când faci ceva rău. Era nevăzător, deci făcuse ceva rău şi nu putea să-şi dea seama ce. A rupt legătura cu El. Nici acum nu s-au împăcat pe deplin, pur şi simplu a fabricat unul după chipul şi asemănarea lui ca să nu-l mai învinovăţească pentru toate. "E un tip neutru, ca psihologul, ca un zid de antrenament la tenis, un tip care nu se plânge. E un mare inginer-programator care a construit Universul, iar noi suntem unul din experimentele lui. El ne dă programul genetic, dar ne lasă libertate. Pârtia e lată." Atâta doar că s-a grăbit la Facerea Lumii. Doar 7 zile? "De aia suntem imperfecţi."

Simion nu simte furie pentru nimic. "Nu ştiu ce e aia. E un defect al meu, îl trăiesc ca pe un defect. M-am înfuriat până pe la 14 ani. De două ori m-am înfuriat rău. Am încercat şi după 30 de ani, dar nu am putut." Şi îi e dor de furie pentru că, "uneori, defectele por fi orgasmice." Aşa că trage din ţigară şi stă pe canapea. Dar nu e la o şedinţă de terapie. Îl mai vizitează chiar şi pe Programator câteodată, în casa lui, a acceptat să facă praznice şi să respecte datina, merge la mormântul ei, vocea scade, capul se pleacă, "dar hai să nu vorbim despre asta..."
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer