***
Îşi ridică faţa somnoroasă de pe pernă, pipăi patul, se uită la ceasul telefonului mobil şi realiză că a pierdut încă o oră undeva la graniţa dintre trîndăvia supremă, gratuită şi mustrarea conştiinţei. Din curtea firmei de vizavi de bloc se auzeau deja nenorocitele de pickhammere. Îşi lăsă mîinile să atîrne, îşi simţi gîtul prea subţire pentru un cap atît de mare, corpul greu, lipsit de vlagă, picioarele două paie şi coloana o tijă metalică, îndoită şi ruginită. Dimineţile sunt istovitoare. Poate că oamenii se odihnesc noaptea, dar ea, în vis, e mai muncită decît un sclav. Cînd începe să i se facă frig şi somn, stinge lumina, se întoarce într-o parte, culcă mîna dreaptă sub ea, iar pe stînga o lungeşte pe perna goală de lîngă şi se bucură de senzaţia rece pe care i-o lasă la atingere. Simte nevoia să aibă tălpile acoperite mereu şi să nu-i fugă cearceaful de sub corp. Trage pătura, ridică uşor trunchiul şi o ghemuieşte puţin sub ea aşa încît să-i cuprindă spatele perfect, ca un zid de apărare. Se foieşte de cîteva ori pînă trupul i se lipeşte perfect de pat, apoi coboară în mina viselor.***
Ochii îl ardeau şi de aceea îi uda cînd şi cînd. Avea grijă să nu scape nicio picătură sărată în jur, strîngea apa în el şi suporta tăcut nodul din gît. În gură simţea un gust de lînă, îi venea să scuipe şi nu putea. Din lateral bătea un reflector ce îi lumina faţa mult prea tînără pentru anii pe care îi avea. Era muzică, aceeaşi muzică pe care nu reuşise să pună nimic din viaţa lui. Aceeaşi de anul trecut. În scobitura din piept stătea ea, aceeaşi ea, împăturită ca un evantai, fluturînd leneş cîte o buclă în dreapta şi în stînga. Era puţină şi numai bună de rănit. El îi culegea cîte un fir de păr, iar ea îşi găsise scăparea perfectă în golul de sub bărbia lui. O simţea bătînd şi cu fiecare beat devenea tot mai bătrîn.Şi iarăşi muzică, aceeaşi muzică pe care începuse atîtea poveşti fără să ducă vreuna pînă la capăt. La unele renunţase el, altele îl părăsiseră pur şi simplu. Era puţin obosit, trist şi nehotărît. Privi mulţimea de oameni din faţa lui şi atunci, un gînd salvator i se aruncă de-a curmezişul tuturor temerilor. Dacă exista, dacă erau din acelaşi colţ de lume, ea trebuia să fie undeva în miile de oameni din faţă. Erau împreună şi ascultau aceeaşi muzică pe care odată vor pune cîteva nopţi din vieţile lor. Dar unde? Şi ce făcea acum? Era singură? Îl căuta cum făcea şi el sau îi era bine acolo? Începu să-şi rotească ochii în jur, s-o ghicească, să-i întîlnească privirea care să-i ceară să o scape din braţele în care se culcase. Ce gînd liniştitor! Ea era acolo. Şi el la fel. Iar peste zile, sau luni, sau ani, cînd se vor întîlni au să-şi povestească în ce colţ erau, la ce se gîndeau, ce vedeau pe scenă sau îşi vor aminti de acelaşi bis, aceeaşi plecăciune a pălăriei şi aceeaşi poezie poate. Era prima lor amintire împreună, cu ei doi, separaţi. I se strecură în inima un soi de pace temporară. O linişte imensă i se scurse în fiecare celulă, fire reci îi jucau pe spate şi se simţi, prima oară după atîta timp, în siguranţă. Văzu marea şi se pierdu în valuri. Ea, cea din braţele lui de azi, îi atinse mîna şi i-o puse pe pieptul ei să audă trecerea timpului. Îl sărută lung ca să uite şi îi spuse că îl iubeşte.
***
Ţigara fumega de treizeci de secunde, cînta de două ore şi avea să plece în cel mult o oră jumătate. Se legăna în faţă şi în spate ca o frunză verde care s-ar fi vrut liberă iar acum era înecată într-o furtună din pahar. Ploua mărunt şi des din nori compacţi, albi şi cenuşii. Îşi proteja ţigara şi îşi poruncea să privească înainte, nu în lateral. Văzuse sărutul lor lung. Călcă ţigara cu piciorul, închise ochii acolo şi se trezi aici. Visul ajunsese la sfîrşit.*) Exerciţiu de imaginaţie cu ochii la mulţimea din jurul meu şi urechile către Leonard Cohen, într-o noapte de septembrie 2008.