Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Drumul spre Oz

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ce se vede


Mihaela Iancu

27.08.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Cu telecomanda în mână, Silviu pare că deţine controlul asupra întregii sufragerii. Parchetul laminat s-a transformat într-o pistă parcursă haotic sub mişcările teleghidate ale celei mai noi achiziţii din staţiunea Euforie - o maşinuţă cu luminiţe şi portiere deschise în lateral, la cerere. Stă cu tălpile goale în punctul de comandă de lângă combina muzicală. E absent şi concentrat doar asupra jocului. În casă miroase a vinete coapte, e răcoare şi trecut de 7 seara. Mama îi trece prin faţă cu lucrările lui de pictură, strânse în dosare cartonate şi se îndreaptă spre canapea să mi le arate. Silviu renunţă la joc. Lasă fără ezitare telecomanda pe parchet, se apropie de noi şi începe să explice. Mai întâi, icoanele pe sticlă:
- Am pus o foaie dedesubt, sub sticlă şi cu carioca am tras liniile astea aşa. Şi am copiat conturul imaginii. Apoi am amestecat culori ca să fac hainele şi restul. Culorile le amestecam pe altă sticlă.
- Cât ţi-a luat să faci asta?
- Un piculeţ foarte uşor de făcut coloratul şi un piculeţ mai greu conturul că nu trebuia să mişti liniile. Dacă făceai repede, liniile ieşeau ştii cum?
Îmi explică că trebuie să aibă răbdare pentru că altfel iese tremurat. Vorbeşte sigur pe el, repede şi nu ridică ochii de pe foi.
- Am multe de povestit acum. Am o groază, o mie. Aici e povestea unui moşneag supărat, făcut din legume şi plante: cu busuioc, ceapă, ardei, nucă, grâu. Era un şablon mare, lipit de perete, după care mă luam.
- De când desenezi?
- Demult, demult, din 2006.
- Şi tu câţi ani ai?
- 9 ani.



- Hai să începem cu astea, zice şi deschide dosarul cu desenele de la grădi. Acesta e un desen pe care mi l-a făcut tati, e un desen mai şmecher aşa, cu doamna care ne ceartă. Aici am făcut România împărţită pe judeţe, aici e Marea Neagră. Asta e mama-inimioară care zâmbeşte şi aici e mama când era mică.
Împunge cu arătătorul foaia şi îmi arată o faţă de băiat mai degrabă cu trăsături feminine evidente. Un nas creionat parcă cu dalta, buze aprinse, bujori în obraji şi o privire albastră, fixă. E Vio, mama lui, la 5 ani, într-un desen făcut după un portret luat de la mamaie.



- Aici mâzgăleală. Ăsta e camionul de la Coca-Cola "Sărbătorile vin! Sărbătorile vin!" şi mi l-a făcut tata. Şi limuzina asta. Eu am colorat cu pasteluri. Un coş cu fructe pictat, un strugure cu boabe uriaşe. Desenul se numeşte "Strugure cu boabe uriaşe". Aici nu înţeleg mai nimic.
Mută planşele repede mai cu seamă atunci când un desen nu-i place. Mă lasă să văd mai mult doar când găseşte una de care e mândru.
- Aici un ghiveci cu flori. Aici e ce vroiam să fiu când aveam să mă fac mare: brutar. Aici sunt pâinicile, ăsta e cuptorul, ăsta sunt eu cu şorţul.
Nu-şi mai aminteşte cum de vroia să fie brutar. "S-au mai schimbat lucrurile." Atât şi nimic mai mult.

- Uite aici am fost la teatrul de păpuşi şi am ţinut minte câte ceva chestii şi am desenat. Era din Aladin. Aici o betonieră. Un vârtej cu nişte păsărele.
Un vălătuc negru şerpuieşte prin case. Pare o mină de creion mărunţită până la prăfuire.

Pe colţul unei file, Silviu observă o maşinărie mică, neagră, aşezată undeva între noi. Va să zică acela e reportofonul. Eu o să-l ascult pe el acasă. Am înregistrat deja tot ce mi-a povestit. Se uită cu buzele întredeschise la el. Parcă aud pornind în capul lui mecanica rotiţelor într-un ciclu continuu, ameţitor. I se activează o luminiţă în ochi, dar sunetul mecanic devine un fond sonor care nu perturbă starea, doar o animă. Îngheaţă aşa preţ de două secunde-trei. Apoi, dintr-o dată, mimica redevine vie ca să ascundă curiozitatea, buzele se trezesc din încleştare şi continuă:
- Aici era tractoraşul ăsta pe câmp, o livadă şi iarbă. Aici o maşină de curse. Şi asta tot o maşină, din spate. Aici era un coteţ şi pocneau artificii că era maşina super. O maşină tuning cu o potcoavă pe ea că aduce noroc. Aici e faţa lui mami perfect rotundă. Asta e o decapotabilă cam mare.
Un omuleţ stilizat stă cocoţat în picioare pe rama portierei. E suficient de înalt cât să cuprindă volanul unui Peugeot cu două braţe ca nişte beţe fără frunze. Urmează o sirenă blondă, zveltă, cu şolduri line şi păr bogat.
- Aici un Porche. El e Scooby Doo. O, ce gras e Scooby! Ăsta e Spider Man. Fred, tot de la Scooby Doo. O fetiţă fără picioare - are rochia prea lungă. Aici e un Volkswagen de teren. Acesta e regele în Frumoasa din pădurea adormită şi o vacă cu părul în ochi.

Văd înscris în partea de sus a foii literele "V, S, L." - Vio, Silviu şi Liviu Constantinescu îmbrăcaţi în haine verzi, ca de uniformă, stau mână în mână, cu braţele ridicate pentru îmbrăţişare şi paranteze mici culcate în sus, pentru zâmbete semirotunde, desenate sub spaţiul gol unde ghicesc că ar fi trebuit să fie nasurile absente. Stau pe mijlocul străzii, cu vârfurile pantofilor depărtate, întoarse spre exterior.
- Aici e familia mea. Aici e mami şi acesta sunt eu cu coarne. O maşină care scotea muzică: "Bum bum bam" şi o maşină tuning.



Rămâne în aceeaşi împietrire de mai devreme cu ochii spre reportofon. Se aude din nou sunetul alert al rotiţelor.
- Şi o să apăsaţi pe buton să ascult şi eu.
E un maestru în a mima ignorarea căci imediat după această replică continuă imparţial, ca şi cum secundele dinainte n-ar fi existat.
- Aici e o maşină de curse, Mitsubishi. Steagul Iuniunii şi steagul României. Un omuleţ care aruncă cu suliţa într-un dinozaur gras, de 10 ori mai mare decât el. Făcut după o carte, dar oricum. Aici tot o maşină tuning. Un pui cu ouă grăsane, de Paşti. Un castel cu regi şi regine.
Sus, pe acoperiş, e steagul României, iar Batman veghează de undeva din dreapta, într-o apariţie fantomatică. Pronunţă "tuning" invariabil cu "n"-ul din coadă prelungit şi "g"-ul pornit din faringe, cu o dicţie de invidiat.
- Şi gata, acum ne oprim. Cum se aude?

Desenul e singurul lucru care îi potoleşte energia lui Silviu. Părinţii lui au găsit, acum trei ani, în ziarul Compact, un anunţ în care Galeriile Basil anunţau înscrierile la cursurile lor de pictură, grafică şi desen. Educatoarele de la grădi le spuseseră deja că Silviu nu mâzgăleşte pur şi simplu. Cursurile de la Basil au confirmat. Era singurul dintre cei mici care stătea la masa de lucru timp de o oră jumătate şi nu se mişca de acolo până nu termina ce începuse. Din toamna aceasta va trece la nivelul avansat.

L-a ţinut în mână, i-a pus căşti ca să audă mai bine - "Ia, şşşt!" - a descoperit ce face fiecare buton şi a învăţat că nu trebuie să apese pe REC că se şterge tot. Acum vorbeşte aproape de reportofon, cu vocea răspicată:
- Şi aici este o pistă de maşini de curse. Aţi înţeles, domnul apărăţel?
Păstrează privirea aţintită spre lucrări, dar înclină trunchiul spre reportofon şi lungeşte gâtul de teamă să nu rămână vreun cuvânt neînregistrat.
- Ăsta e şarpele din Scooby şi îmi place foarte mult. Aici e un fluturaş pe care ştiţi cum l-am făcut? Am îndoit foaia, am pus culori, l-am presat bine şi am desfăcut. La revedere!, mai spune ca şi cum ar încheia prima transmisie în direct.
- Aici sunt la masă să mănânc pizza la mare, în Euforie. Şi aici e ceva cam super: un om şi o maşină în zăpadă. Un ponei cu un fluturi şi e o sirenă pe care am mâzgălit-o.
- Dar cum de-ţi plac ţie sirenele?
- Păi le iubesc pentru că sunt fete. Asta e o fată balerină care are - se opreşte şi numără cu voce joasă, şoptind - 4 mâini.
- Acesta e un om care cântă la arcodeon. Aici este un moment plaşnic.
- Cum adică plaşnic?
- Plaşnic adică aşa, cam dumnezeiesc.





Tati stă în genunchi pe podea şi fotografiază picturile pe care Silviu a hotărât să le arate. Nu poate adăuga nimic la grămadă pentru că Silviu îl supraveghează de pe canapea. Cu un ochi verifică planşele înşirate pe parchet, iar cu celălalt continuă metodic selecţia:
- Portretul lui David, coleg de-al meu de la Basil. Cutia plină cu cadouri. Marioneta a fost desenată după model. O chitară care îmi place. Pozează, tati, pozează! Aici e un balaur combinat din câine, coadă şi limbă de şarpe, aripi de ponei şi picioare de leu. Moş Crăciun şi spiriduşii care fac curăţenie în casă. Pozeaz-o pe aia cu spiriduşii.









Am terminat desenele, iar acum realizăm transmisiuni în direct cu aparatul negru pe post de microfon.
- Bună ziua, doamnelor şi domnilor, începe Silviu din senin. Acesta este dracul. Să vă zic cum l-am făcut: prima oară am luat o lingură, am pictat-o în roşu, i-am pus o pelerină din hârtie, am lipit-o cu scotch ca să stea şi am mai pus două coarde de la Batman.
O lasă pe masă şi se îndreaptă spre combină.
- Aceasta e o mascotă. Un dovleac pirat. Ia uitaţi ce face.
- Ce face?
- Deschide ochii.
O roteşte de câteva ori în aer.
- Se aruncă în sus şi se prinde? Nu pot să cred. Îi spui cumva?
- Henri, mascota cea mai frumoasă.
E un dovleac bondoc, fără artificii şi fără trucuri. Un bufon între dovleci, în costum de pirat. Silviu îmi arăta fantasticul în miniatură. Era acolo, în sufrageria lui, în lumea lui.
- Asta e o motocicletă din lego. Se scoate pilotul şi se pune la loc. Această maşinuţă e de fier. Puneţi mâna pe ea.
O ating şi încerc să înţeleg scânteile care-i pocnesc în minte numai când o priveşte.
- Maşina se numeşte Hot Wheels şi merge cel mai repede. Ia uite.
Îi dă drumul pe parchet şi o priveşte cu aceeaşi încântare cu care descoperise câteva minute mai devreme un nou truc al tehnologiei. Eu văd doar o gânganie pe roţi care se deplasează prin faţa mea, în traiectorie dreaptă spre peretele alb în faţa căruia se opreşte. Mă gândesc că maşinuţele luate din benzinărie trebuie să fie "ceva cam super" din moment ce sunt piese de colecţie.

Mă duce în camera lui. Mi-l arată pe van Gogh pictat de el după o ilustraţie dintr-o carte. Arată consumat, muncit, ca şi cum s-ar strădui să spună ceva. Cuvintele urcă până sus şi se pierd undeva între firele mustăţii. Nu mai ajung până la noi. E cocoşat, pământiu şi încercănat. Doar părul negru îi mai salvează aparenţa de la ruină.
Silviu stinge lumina. Apucă un pistol şi îl îndreaptă în sus.
- Vă rog frumos să fiţi atenţi, continuă spre aparat. Ia uitaţi, ce e asta?
- O luminiţă, răspund ca la şcoală. Laser.
Îl pune pe geam. Ocheşte fereastra din blocul de vizavi. Se aud rafale de focuri:
- Tu-tu-tu. Îl vedeţi pe bloc?
- Nu îl văd. Tu îl vezi?
Îl mişcă de câteva ori, îl îndreaptă spre pereţii din camera lui. Un punct roşu pistruiază încăperea. Îl întoarce înapoi spre clădirea vecină. Punctul nu se formează dincolo, pe betonul gri de peste drum - raza lui nu e atât de mare. Tăcem o vreme amândoi.
- Eu l-am văzut, zice apoi cu vocea destul de scăzută.
Mă uit mai atent şi încerc zadarnic să-l găsesc.
- Şi eu, îi răspund convinsă că trebuie să fie doar ascuns, nu inexistent.

Van Gogh se uită dilematic înainte, pe întuneric. Aşa obosit cum e, mi se pare că se străduieşte totuşi să zâmbească.



Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer