Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Drumul spre Oz

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

La patru mâini


Mihaela Iancu

20.08.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
A fost odată un conac mare, boieresc, din care răsuna pianul şi în jurul căruia leneveau pisici ce se înmulţeau după pofta inimii. Conacul era în Câmpulung şi în el trăia o femeie mărunţică, cu ochi albaştri şi degete potrivit de lungi. Îşi petrecea ore bune din zi cu câte un copil în dreapta ei pe care îl învăţa să cânte. Asta când nu stătea ascunsă sub borul unei pălării mari în vreme ce grădinărea sau culegea petale de trandafiri din care făcea dulceaţă. Pe femeia mărunţică o chema Lucica Carataşu şi, într-o vreme, obişnuia să împartă pianul cu Andreea Şerb, o fetiţă în care te înţepai de slabă ce era, cu părul şaten şi pielea aurie. Într-o zi, când a îmbătrânit şi conacul a devenit prea mare, doamna Lucica l-a vândut.

Andreea e acum blondă-roşcat, dar la fel de slabă. Stă cuminte cu mâinile pe masă, într-o cameră cu piese de mobilă înghesuite, tablouri şi fotografii de familie, scoase la vedere în vitrine. În spatele ei, un pian vienez, negru şi taciturn. În faţă, o femeie cu părul albit şi nas uşor coroiat, în stare să ţină perechea de ochelari greoi îndărătul cărora abia se văd ochii ca două picături albastre, sub pleoape rozalii, puţin încreţite. Buzele stau arcuite în sus, într-un zâmbet permanent. La gât mărgele; în urechi, două boabe de aur; pe degete, inele. Doamna Lucica o revede pe Andreea, cine ştie după câtă vreme, în apartamentul ei din Bucureşti.

- Te făceai că îmi cânţi după note şi cântai după ureche, începe doamna Lucica.
- Şi vă puneam să-mi scrieţi notele pe partitură cu creionul.
- Da' ieşea, mă. Ieşea concertul. Păi ştii cum făceam? Tu le memorai că aveai ureche muzicală bună, iar eu acompaniam bogat, că nu se cunoştea. Şi pe mine mă interesa să iasă melodia. Aoleu, da' ce concerte am dat.
- Au venit şi francezii de la UNESCO.
- Vreo doi-trei ani ai învăţat numai numele notelor, aşa îşi aminteşte doamna Lucica şi izbucneşte într-un râs în trepte.

Andreea învăţa la şcoală. Avea peste 10 ani când a venit la ea cu partitura teoretică şi doamna Lucica a spus că e o porcărie.
- Păi noi trebuia să cântăm, nu? Că uite eu şi-acum exersez, şi îi face semn Andreei să privească în spate. Că mă vezi cu pianul. Pregătesc un concert Chopin, şapte melodii de Bach, un studiu, două poloneze şi o baladă. Da' nu-i gata încă, mă laud.

În vechiul conac mai era un pian englezesc, Ehrbar, cumpărat de tatăl ei, invalid de război, de la primarul Cernăuţiului. Andreea se descălţa, se cocoţa pe scaunul din dreapta cu spetează şi fixa pe clape degetele scurte, cu unghiile roase până la carne. Nu scăpa din ochi mâinile doamnei Lucica, cu degete ca nişte tentacule jucăuşe, cu vene pronunţate, încărcate de inele, desenate cu pistrui. Câteodată, doamna Lucica mai dispărea în saloanele alăturate şi îi ţipa de acolo Andreei să continue "aşa, aşa" şi Andreea continua deşi uneori i se mai făcea dor să se urce prin copaci, să facă cazemate sau să se joace fotbal.

Pe 28 august, pianul acesta va poposi la parterul unui imobil de pe strada Popa Tatu, într-o prăvălie dezafectată, unde va fi recondiţionat, "că i-a mai zburat fildeşul de pe clape", şi acordat.
- Şi, dragă - spune, doamna Lucica lungind "a"-ul numai cât să-ţi capteze atenţia, aşa că am treabă cu pianul. După ce-ai plecat tu, Andreea, au mai venit nişte copii. Una de avea pe taică-său doctor pe la Timişoara.
- Ivonne.
- Ivonne. Prietena mea cu care am început pianul, profesoară la Conservator, care are doi băieţi, unul prim solist la Operă şi altul profesor de vioară, a rămas trăsnită odată. Îi spusesem Ivonnei "Dragă, astăzi nu facem lecţie de pian. Mă laşi în pace câteva zile". Nu puteam să fac pian începători când ăştia de la Operă şi Conservator erau în casa mea. Ivonne mi-a sărit gardul şi a venit la lecţia de pian. Invitaţii dormeau şi am început să fac lecţie de pian. S-au trezit trăsniţi de dorinţa Ivonnei de a învăţa. Ea, care nici nu era la şcoala elementară. Şi să vezi, dragă, ce am impresionat-o pe prietena mea de la Conservator care se chinuia să găsească elevi şi studenţi, pe când Ivonne sărea gardul ca să vină la lecţia de pian. Şi mi-a dat o grămadă de cărţi cu partituri.

Se ridică şi merge să caute în dulapul de lângă fereastră.
- Stai să văd dacă mă laud degeaba, şi continuă să caute. A, uite!
Se întoarce la masă şi începe să le răsfoiască:
- Că ea tipăreşte pentru facultate.
Frunzăreşte prin pagini, după declaraţii.
- Stai să vezi că nu e în astea.
Umezeşte câteodată degetul cu vârful limbii şi dă paginile cu năduf.
- Mă laud degeaba. Uite aicea e ceva: "La Mulţi Ani, Lucica! Multă sănătate, bucurie, mulţumire de ziua ta. 3 iunie. Bucureşti. Cu drag, Gigi." Nu e asta.
Mai insistă în căutări preţ de câteva clipe.
- Eu cred că le am la Câmpulung, nu le am aici. Nu le am, nu le am, las' că ţi le arăt altădată.

Ridică privirea către Andreea care o priveşte cu buzele zimţate de zâmbet.
- Adică vorbesc de aprecierile celei care şi-a dat seama că totuşi am făcut ceva, am stimulat dragostea pentru muzică. Ca şi cu tine. Nu dădeam noi concerte, nu eram fericite?
- Ba da, mă puneaţi să fac invitaţii.
- Aaa, făceam invitaţii cu păsărele, şi doamna Lucica silabiseşte nostalgia.

Andreea râde şi-şi trece prin părul blond-roşcat, degetele cu unghiile la fel de roase până la carne, de zici că sunt mâini de spiriduş tenebros din cărţi cu farmece. Îşi aminteşte de verile cu romanţe şi de trupurile care se legănau neîncetat în ritmul clapelor.
- Le mai aveţi?
- Le am la Câmpulung. Am şi afişele mele de când dădeam concerte.
- Veneau mulţi invitaţi, prieteni de-ai dumneavoastră. Când eram mai mică făceam lecţii şi cu verişoara mea, mai ştiţi?
- Da, da, da. Dar era mai troglodită, aşa.

Râd la unison.
- O puneaţi să ţină mâna aşa, ca un măr.
Şi Andreea îşi cască degetele de la ambele mâini ca un monstru mumificat.
- Da, da. Eee, probleme. Că tu, un an de zile, doar mărul acela l-ai învăţat.
- Cum adică? Haideţi că ţineam mâna perfect.
- Da, ţineai, ţineai.
- Şi mă lăudaţi înainte. Spuneaţi că am ureche muzicală.
- Păi aveai.
- Veneam şi mă puneaţi să fac încălzirea şi mie nu-mi plăcea deloc.
- Păi aşa se face: game, arpegii. Vrei să ştii ceva? Am o verişoară primară la Hamburg, cu Conservatorul făcut. În Germania, muzica face parte din educaţia copiilor. Au acelaşi interes care exista la noi după război.

Dispare uşor în camera alăturată şi se întoarce cu tava de inox pe care stau aşezate un platou, o pungă cu pişcoturi din Slatina - "în Bucureşti nici nu sunt aşa bune" - trei pahare cu picior, din cristal, un borcănel cu sirop de cireşe, făcut chiar de ea, şi o linguriţă cu coadă lungă.
- Ceea ce m-a salvat în viaţă este că am făcut numai ce m-a tăiat capul. Mama mea stingea lumina să nu învăţ şi să fiu numai cu mintea la pian. Zilnic cântam şase ore. Apoi, noaptea, pe sub plapumă, învăţam. Mă pregăteam intens pentru Conservator, dar nu m-au lăsat să intru din cauză de dosar. Pe urmă, toată lumea să mă sfâşie că de ce m-am logodit cu un fost deţinut politic, când îmi făcea curte, la Câmpulung, Preşedintele Tribunalului. Nimeni nu se aştepta la asta.

Toţi ziseseră atunci că îşi strică dosarul, că se nenoroceşte. Dar pe vremea aceea, pentru doamna Lucica, alta era problema, căci era îndrăgostită de trei ani de un oarecare Sică, doctor, un fustangiu incurabil, din pricina căruia a făcut şi icter odată, "de supărare". Şi totuşi:
- Lasă-mă, dragă, unu' care ştia şapte limbi şi era citit şi mă iubea nu se compara cu fustangiul acela, zice doamna Lucica convinsă acum că a făcut cea mai bună alegere până la urmă.

Da, dar atunci nu i-a uşor să se hotărască. Renunţase şi la slujba din Bucureşti ca să fie în Câmpulung, lângă domnul doctor. Ieşise la plimbare cu fratele şi cumnata dumneaei şi îl văzuse la braţ cu alta, o studentă care făcea practică la el. Mama îi scria scrisori, încă de pe când Lucica era la Bucureşti şi îi spunea că îl vede mereu cu alte iubiţele. Tatăl Lucicăi îl dăduse afară din curte pentru că nici măcar soţia lui nu scăpase de avansuri. Pe urmă, Lucica a fost domnişoară de onoare cu el la nunta unui chirurg, coleg de facultate al fustangiului. Au cumpărat atunci, drept cadou pentru miri, o maşină de tocat carne cu 47 de lei. Cu restul de 3 lei, Lucica a luat trei lumânări şi s-a dus la Biserică. Era duminică. Miercuri îl aştepta pe domnul avocat de la Tribunal, care venea s-o ceară de soţie. "Pila lui taică-meu". Ea îl iubea pe doctor, dar era prea fustangiu ca să aibă încredere în el. Era "de cumpenit". S-a gândit foarte serios la ce-i de făcut.
- Află că Dumnezeu m-a ajutat. Am scăpat de amândoi.

L-a întâlnit pe cel ce avea să-i devină soţ. Mihai Carataşu a bătut odată la uşa ei, în Bucureşti, şi i-a spus că a vorbit cu proprietarul să culeagă nişte cireşe din faţa casei în care locuia ea. Şi de la cireşe li s-a tras amorul. Timp de două săptămâni i-a făcut curte şi apoi s-au logodit.
- Probabil că el ştia de amorul meu turbat, şi când spune asta doamna Lucica se prosteşte înadins ca un actor patetic în dramă.
Unchiul lui îi dădea Lucicăi în cărţi despre doctor şi ştia cât de îndrăgostită era de el. Cărţile spuneau că medicul nu o iubeşte. Iar macedoneanul a ştiut s-o facă să uite de el. A răbdat şi când Lucica i-a spus de vreo două ori, din greşeală, Sică, în loc de Mihai.
- Asta a fost să fie. Dumnezeu îţi scoate în cale alesul. Am cumpenit şi am făcut mereu ce am vrut.
- Vedeţi, sare Andreea, şi ziceţi de mine că merg singură în călătorii şi nu mă consult cu ai mei.
- Păi sigur, trebuie să cumpeneşti dragă, tu ştii cel mai bine.
- E viaţa ta.
- Da. Câţi ani ai?
- 22.
- Când mă chemi la nuntă?

Andreea zâmbeşte încurcată. E departe de ea gândul acesta.
- Ei, nu, că trebuie să te gândeşti şi la asta. Nu eşti tu îndrăgostită, de-aia nu te gândeşti. Eu am tras la viaţa mea. Am fost la C.N.S.A.S. să-mi văd dosarul că ştiam că nu am dosar bun, că taică-meu a fost liberal, iar soţul meu a fost deţinut politic, nu pupincurist. Soţul meu a făcut parte din elită. Eu mai prostănacă aşa.
- Ei, Doamne fereşte.
E vorba Andreei de fiecare dată când intră în discuţie ceva de neconceput.
- Am fost la două congrese internaţionale pe munca soţului meu. El ştia vreo şapte limbi, deşi era pregătit pentru comerţul exterior. Este singurul care a putut să descifreze adnotările din greaca veche de pe piesele care făceau parte din tezaurul României. Pe el nu l-au lăsat să dea doctoratul, dar el acorda altora titlul acesta.

Îl imită subţiindu-şi vocea:
- "Nici de 4,50 n-a ştiut, dar a trebuit să-i dau 7 că era secretarul de partid."
Andreea îşi aminteşte cum, pe aceeaşi voce, doamna Lucica îşi striga pisicile toate la conac, după acelaşi nume: "Pusuuu!". Şi ele veneau.
- I se accepta să publice doar pentru exterior, adică pentru faţada României. Îi purtau pică că era născut în Grecia şi a venit în România. Era considerat spion. Dar vroiau să-l facă ştab. Erau nişte probleme puternice de tot. Pe vremea aceea, exista o categorie a statului care juca bridge şi aştepta oricând să fie ridicată. Aveau şi o vorbă: "ne ducem pe rând, pe rând, nu se ştie unde, nu se ştie când". Soţul meu nici la Memorialul durerii nu se uita, îşi făcea cruce şi se culca, pentru că el nu credea că trebuie să fugi prin munţi şi să distrugi familiile la care se refugiau unii. Aşteptau cu demnitate să fie ridicaţi. Soţul meu nu-i suporta pe ăştia care au fugit. Chestii puternice de tot.

Mihai Carataşu a stat doi ani în închisoare unde ştia care e turnător şi care nu. Era o vorbă la ei: una e adevărul, una spui la anchetă şi una spui în celulă. Anchetatorii spuneau ce ar fi trebuit să declare domnul Carataşu.
- Iar el, continuă doamna Lucica şi strânge din dinţi a dragoste, obraznic cum a fost, le spunea "dacă ştii mai bine decât mine, spune acolo şi eu semnez".

Domnul Carataşu făcuse Academia Comercială şi Dreptul. Comuniştii l-au luat de la comerţul exterior şi l-au pus să facă condensatori electrolitici la cooperativă meşteşugărească. Lucra împreună cu foştii lui eminenţi profesori de la Academie care erau daţi afară şi puşi să lucreze aici unde le mai zbura şi câte un deget la maşini. Apoi a devenit desenator tehnic la Spitalul Filantropia. Un medic evreu l-a băgat la Academie pentru că ştia turcă, greacă, italiană, franceză şi engleză.
- Greaca e foarte grea. Eu m-am chinuit cât am putut, dar nu mi-a ieşit. Am fost la un botez acolo, în Grecia. Ce m-am chinuit să nu zic prostii. Aveam o cărticică şi învăţam şi am zis "Să vă trăiască!" la un parastas şi "Veşnica pomenire!" la un botez.

Chestii puternice de tot.

Andreea o fixează cu ochii ei căprui. Recunoaşte în umorul acestei femei de 77 de ani, zâmbetul celei cu care cânta şi râdea, în faţa pianului. Miroase la fel ca în conac - greoi, a lemn masiv.
- Noi am învăţat tot felul de lucruri greşite, restabileşte doamna Lucica seriozitatea. De pildă, continuă cu o voce îngroşată, eu am învăţat despre călăul Franco care a fost mare asasin al spaniolilor.
Apoi adaugă firesc:
- Dar el a fost un credincios general al armatei spaniole. Am zis că dacă mă mai duc o dată în Spania, merg la mormântul lui Franco că merită. Noi numai prostii şi minciuni am învăţat.

Şi ca o încununare a acestei promisiuni toarnă în pahare sirop de cireşe, le umple cu sifon rece până se formează o spumă albicioasă şi sar stropi răcoroşi, în vreme ce acidul începe să sfârâie. La fiecare atingere de pahar a linguriţei cu care amestecă compoziţia, se aude clinchetul cristalului ca un diapazon. Gustul siropului pe buzele Andreei e o licoare magică, care o întoarce în timp. Aceeaşi combinaţie inconfundabilă - dulcele stins cu efervescenţa sifonului - se reactivează într-un colţ al minţii ei, doar amorţit.

Cu banii luaţi pe conac, doamna Lucica cutreieră acum lumea, singură. Agenţiile de voiaj se ocupă de tot. A fost odată şi cu "gaşca" în Ţara Sfântă, dar a avut prea mult de furcă. Tot timpul trebuia să aibă grijă ca prietenele ei să fie îmbrăcate corespunzător - cu fuste şi ceva pe cap - în vreme ce lor le era teamă că li se strică coafurile. Acum tocmai se întorsese dintr-o excursie de 15 zile în Ţările Scandinave. Pe 24 septembrie, pleacă în Cezareea Capadochiei, în Turcia.

A fost pe Muntele Sinai, la Biserica Bizantină Sfânta Ecaterina unde există moschee pentru mahomedani şi un loc în care este depozitată hrana pentru tâlharii deşertului. Prin deşert mergeau cu peste 150 km/h de teama atacurilor. A fost de patru ori în Sahara. Îi arată Andreei o fotografie datată 2008, în care e călare pe Mustafa, dromaderul, chiar în fruntea caravanei. Şi acum îşi aduce aminte ce febră musculară a avut după asemenea călătorie. Aproape că a fost nevoită să facă şpagatul pe Mustafa, cel mai viguros dromader, cu patru neveste-cămile după el. Andreei îi sticlesc ochii de plăcere. Îşi aminteşte de o fetiţă îmbrăcată elegant, care ascundea sub poala fustiţelor vânătăi şi julituri.
- Şi dragă, am făcut-o şi p-asta. Bine că eu sunt bătrână acum că le ştiu toate. Mă, dar eu îţi spun că dau oricât, numai să mai duc o dată în Spania, să duc un buchet de flori lui Franco.

Râd cu poftă, beau sirop diluat cu sifon şi continuă să povestească.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer