Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Drumul spre Oz

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Bucătarul meu preferat


Mihaela Iancu

13.08.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Îi aud vocea, din spatele uşii frigiderului deschis:
- Trebuie să folosesc cel puţin un ou din astea două. Nu pot să fac pandişpan, dar pot să fac plăcintă că pentru asta nu-mi trebuie multe ouă. Sau pot să folosesc doar un ou la prăjitură şi cu unul fac şniţele mai târziu că avem pui.
- Asta da raţie, zic.
- Nu e raţie, e folosirea inteligentă a resurselor.

Pune pe masă o parte din ingrediente: două ouă, o cutie de brânză cu smântână şi brânza de vaci. Deschide uşile dulapurilor suspendate din spate şi se înalţă pe vârfuri, în şosetele ei roz care "îi plac atât de mult", dar ce să-i faci dacă nu mai erau alte culori. Apucă bolul de iena şi îl aşază pe masă, lângă celelalte. Bucătăria miroase a ardei copţi, iar eu îmi stăvilesc pofta cu câteva prune ca să uit că agonia va mai dura o vreme.

Se gândeşte mai bine:
- Nu ştiu dacă îmi ajunge mie un ou să fac şniţele.
- Crezi?, zic ca s-o necăjesc.
- Dacă era un pic mai mare...
- Hai mă, Oana.
- Ba cred că pot să fac chiar şi aşa.
Zâmbesc neîncrezătoare.
- Chiar vrei să îţi arăt că pot să fac? Ce ştii tu despre şniţele? Când ai făcut tu şniţele? A, nu, că asta e deja o provocare.
Aşa e Oana Palaghia. Dacă o zgândări puţin, e greu să nu riposteze.

Cotrobăie prin raftul de jos al blatului de bucătărie.
- A, uite, avem şi esenţă. Şi e din aia scumpă, din aia adevărată, spune mirată. Probabil că am cumpărat-o când aveam bani.

Oana găteşte mai mereu cu ce găseşte în casă. Nu există reţetă tip pentru ea. Totul se ajustează în funcţie de necesităţi şi pofte. În bucătărie se experimentează, iar eu ador să-i fiu cobai. Oana ţine la cuţitul ei cu lamă lată pe care trebuie să-l ducă la ascuţit că s-a tocit şi pe care eu trebuie să-mi amintesc să-l spăl dacă toc pătrunjelul sau o lămâie, de exemplu "că altfel de oxidează". Ar fi bine să nu se rătăcească capacul de la vasul ei albastru, din ceramică, bun pentru tocăniţe şi plăcinte irlandeze. Fără sertarul de jos, plin cu pungi de condimente, viaţa ar fi mai tristă şi fără formele de prăjituri Crăciunul ar fi mai sec. Vrea o maşină de făcut îngheţată, un mixer KitchenAid şi forme pentru mini cheese cake. A avut busuioc şi salată la crescut, în răsaduri, pe balcon. În vara asta, o să pună castraveţi la murat în borcănele după reţeta infailibilă a tatălui ei şi caută de multă vreme o tablă neagră cu cretă colorată pentru ilustrarea şi nararea proceselor gastronomice.

În bucătărie trăsneşte a vanilie. Mirosul ardeilor copţi aproape că nu se mai simte. Din când în când se întoarce înspre aragaz, îi apucă de cozile încinse care o fac să tresară uşor şi îi întoarce pe partea încă galben-verzuie. E îmbrăcată tot în hainele de stradă după cum îi e obiceiul. Nu are răbdare să se schimbe. Câteodată uită de ce are pe ea şi se trezeşte că se şterge pe pantaloni fără mari remuşcări. Şi nu-i un păcat să miroşi a ardei copţi şi vanilie. Odată, un bucătar i-a spus că femeile ar trebui să folosească în loc de parfum, rozmarin şi busuioc.

- Ştiu că avem şi stafide.
Caută în acelaşi sertar.
- Ai găsit?, o întreb.
- Le găsesc eu. Sigur am.
Pregăteşte umplutura. Le-a răsturnat pe toate în vas.
- Am găsit în schimb nişte nucă de cocos, dar nu prea merge.
- Dar noi ce facem?
- Plăcintă cu brânză şi stafide. Trebuia. Dar o să fie plăcintă cu brânză fără stafide.
Se uită până şi în frigider.
- Chiar nu mai sunt. Şi erau multe.

Se întoarce şi spre raftul pe care sunt aşezate de-a valma, în pungi şi cutii, făina, mălaiul, orezul sălbatic, cel obişnuit şi cel pentru sushi, pastele italieneşti, cafeaua pentru dimineţi de vacanţă, sarea şi zahărul.
- Am mai găsit nişte bază de biscuiţi. Ştii, când fac eu cheese cake. Sunt biscuiţi zdrobiţi. Dar nu merg folosiţi acum.

Perpeleşte ultimul ardei în flacără şi se întoarce către masa de lucru.
- Mi-a cumpărat mama din Italia o tigaie wok, mă anunţă extaziată. Mi-o aduce soră-mea pe 21. Abia aştept.

Îmi aduc aminte cum se entuziasmează în faţa vitrinelor când vede câte un nou aparat high-tech de bucătărie. Cum mergem la bănci să plătim facturi şi ne oprim să ofteze de două ori în faţa geamului cu vase "simpatice", cum trecem prin piaţă şi are grijă să cumpere fix atât cât cere, nu-i tocmeală. Cum mă mituieşte cu panna cotta şi îngheţată de casă pentru orice mărunţiş şi cum dimineţile încep mai mereu cu "viaţa e mai frumoasă după ce mănânci".

Acum pregăteşte aluatul. Pune făina în alt vas mare, transparent, din iena. Trebuie să adauge o ceaşcă de ulei. Se uită la sticla pe fundul căreia mai sunt doar două degete. O răstoarnă în ceaşca de cafea. Ar mai trebui un pic ca să se umple.
- Eh, fac mai puţin aluat.
Amestecă cu o furculiţă totul şi mormăim imnul Americii doar pentru că ne vine des în minte. Adaugă o ceaşcă de apă.
- Se pune şi apă?, întreb de parcă n-aş ştii că peste o jumătate de oră am să uit reţeta.
- E un aluat care se face cum l-am făcut pe cel pentru plăcinta cu mere de săptămâna trecută. Mai ţii minte? Cum l-am făcut pe ăla îl facem şi pe ăsta. Îl repetăm.
- Facem, facem, mai mult tu.
- Repetăm mâncatul adică.

Mârâie printre dinţi când amestecă aluatul cu mâna. Nu-i place etapa asta, mai ales când amestecul e încă moale. Nici ceasul nu l-a dat jos de la mână. Împinge cu un pumn mic în compoziţia care începe să se îngroaşe. Pe mâna dreaptă, de-a lungul antebraţului, are "o riţă" - cum le zice ea - de prins părul. Nu-i mai trebuie. L-a strâns mai devreme pe tot în vârful capului, într-un moţ ca o castană. Cuptorul e pornit.
- Acum urmează întinsul. Altă bucurie. Să văd pe unde găsesc o sticlă.

Lasă să cadă puţină făină pe masă şi scoate la vedere două sticle: una cu lichior de cafea, cealaltă cu ulei de măsline infuzat cu lămâie. Scurge în vasul de ceramică care va intra la cuptor ultimele picături de ulei rămase de mai devreme. Întinde aluatul cu sticla de ulei cu lămâie, urcă un capăt al foii întinse pe sticla mai mare, de alcool, şi o aşază cu mare grijă în vas. Tapetează pereţii şi cârpeşte acolo unde observă denivelări. Apoi toarnă compoziţia. Mai întinde o bucată de aluat pe masă, plimbă cuţitul în jurul ei până o face ovală şi acoperă umplutura.
- Şi acum ce să mai facem? Să decorăm.
În restul de aluat întins, presează forma. În coca moale, stă în picioare, sprijinit pe labele dinapoi, un iepure cu urechi lungi şi coadă creaţă. Face doi şi îi pune bot în bot, să se iubească până s-or rumeni. Şi-acum, la cuptor cu ei.

Sub prosopul roşu, într-un oval din plastic, stau la cald ardeii copţii pentru şniţelele de mai târziu.
- Am pus ardeii la spa. Că se decojesc mai uşor aşa.

Acum e timp pentru odihnă până va fi gata plăcinta.
- Am dus bolul la înmuiat în baie.
- De ce?
- Pentru că chiuveta de aici e ocupată şi aşa nu trebuie să spălăm vasele chiar acum.

Nu mă pot abţine să nu mă uit fix la faţa ei în timp ce molfăie prune. Chiar şi deschisă, gura ei nu ar fi mai mare decât cea a unei sticle de vin, cu buze la fel de subţiri, dar roşii, cu o adâncitură minusculă îndărătul buzei de jos şi un semn abia ghicit în bărbie, ca şi cum cineva nu şi-ar fi terminat lucrarea. S-a pricopsit cu el de când a căzut din scrânciob, pe vremea când se dădea până la bară. Peste ani, a alunecat pe o ceapă stricată în curtea bunicilor şi a căzut cu bărbia într-o piatră, fix în acelaşi loc. Are o strungăreaţă perfectă, păzită de doi dinţi lopătari drepţi, ca de lapte. Când George, prieten vechi, a văzut-o prima oară, în clasa a IX-a, a spus:
- A, ştiu. Ţie îţi zicem Iepure.

Gura de iepure şi ochii de copil mongol abia trezit din somn. Aşa arată Oana la 24 de ani. Cu pielea crudă şi trei aluniţe pe laba piciorului drept, semn că o să aibă la rândul ei, copii frumoşi. Dacă îi priveşti ochii, ştii limpede că e sora lui Andrei, dacă o pui să râdă şi-ţi arată strungăreaţa poţi fii sigur că e sora Dorinei. Oana nu te pupa dacă nu vroia şi nici nu zâmbea în poze dacă nu simţea. Purta pampoane prosteşti de mari, fustă de pionier peste pantaloni tricotaţi şi sărea la bătaie dacă o supărai. Minţea că era bătută zdravăn şi ea acasă de părinţi, căci doar din cauza ei toţi prietenii de la bloc erau pedepsiţi. Purta haine lălâi, şosete bărbăteşti negre şi teneşi. Ea era dracul împeliţat care se căţăra în copaci şi dădea petreceri în spălătoria de rufe din mansarda blocului. Vorbeşte şi azi în somn, fără să articuleze bine cuvintele neapărat, o să ajungă într-o zi musai în Japonia şi dacă nu găteşte cu zilele, însemnă că deprimarea îi dă târcoale.

Plăcinta e gata. Arată ca un pântec de copil, călit în soare, uns cu vanilie. Pe el stau doi iepuraşi, împietriţi în sărut. Unul e maroniu, celălalt ceva mai albicios, cu gură arămie de atâta foc. Gustăm. Eu repezită de poftă, Oana în tihnă, cu capul în farfurie şi privirea furişă către mine. E bun, foarte bun.

Aştept reacţia ei la complimente: să scoată limba printre dinţi şi să împingă aerul afară prin strungăreaţă. Iese cel mai inofensiv sâsâit de şarpe veninos.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer