Jurnal dintr-o operă de artă (2)

Fragmente din Arta constituantă. Noul subiect. Reinventarea muncii
(Thomas Hirschhorn, The Bijlmer Spinoza-Festival, Amsterdam, 2 mai-28 iunie 2009)


Avertisment

Aceasta nu este o cronică de artă, un comentariu. Sau doar în foarte mică măsură şi în mod accesoriu. Aşa cum se va putea înţelege din proiectul însuşi, n-ar fi potrivit, n-ar fi adecvat, ar fi, de fapt, o pretenţie insustenabilă ca el să fie tratat, altfel spus, ca un obiect.

Proiectul în sine, privit din afară şi de la (o imposibilă) distanţă, prin "obiectivare" politic-conceptuală, adică în mod inadecvat, rămînînd, poate cu rea-credinţă, străin, este uşor de definit, de catalogat, de expediat - de fapt, de refuzat, de respins prin recurs la formule de-a gata, la locuri comune la modă: artă "socială", artă "în spaţiul public" sau chiar proiect de tip "agora" etc.

Numai că spaţiul în care a fost construit proiectul nu era tocmai ceea ce numim spaţiu public, ci mai curînd un spaţiu interstiţial-rezidual mort, un ne-loc fără semnificaţie anume sau cel mult cu una de trecere, de acces secundar, eventual, posibil, deloc evident sau obligatoriu (o porţiune de pajişte între o alee şi un teren de sport, în speţă, o extraordinară pistă de alergare aflată la îndemîna tuturor, numai să fie capabili s-o folosească): deschisul pur şi simplu, ignorat, lipsit de orice intenţionalitate, ne-"fenomenalizat" ca atare.

De fapt, interesul proiectului a fost, între altele, tocmai acela că şi-a construit propriul spaţiu, că s-a construit pe sine ca un anumit fel de spaţiu, ca un spaţiu aparte, un spaţiu-între nu doar în sens spaţial, ci şi urban-tipologic, că a constat, chiar, în propunerea unui anumit tip de spaţiu, de a face spaţiul şi de a-l loc-ui.

De fapt, aşa cum voi încerca să explic, proiectul lui Thomas Hirschhorn a re-creat loc, a făcut loc în spaţiu şi, mai ales, pe fond de ne-loc şi de "neo-loc". A fost un proiect de luptă, care, asemenea Olandei înseşi, a recîştigat teren smulgîndu-l forţelor inamice (în cazul Olandei, mării, stihiilor naturale; în cazul proiectului de faţă, manevrelor politicului, economiei politicii).


A scrie-cu, pornind de la, a prelungi, a consolida: linia infinită de asamblare (montaj) ca model al culturii

Ceea ce urmează este scris, de la distanţă, în absenţă, cu Thomas Hirschhorn şi cu Marcus Steinweg, este produs împreună cu ei, în continuarea lor, pe aceeaşi linie de producţie-asamblare-montaj infinită, mai exact, pornind de la producţiile lor, consolidînd (Deleuze) şi încercînd să prelungesc la infinit, cît mai mult, linia de producţie, linia de asamblare care s-a materializat, căpătînd temporar o consistenţă excepţională, exemplară, în proiectul din acea suburbie experimental şi controversat "socială" a Amsterdamului.

Procedînd astfel, pe cît posibil (rămîne să mai lucrez, la asta lucrez), într-un mod non-exterior şi dez-obiectivant, îmi apropriez, chiar dacă post-factum, proiectul lor, îl fac să fie şi proiectul meu, dar tocmai pentru a-l da mai departe, pentru a-l prelungi, pentru a-l face să treacă, să meargă mai departe, să continue, îl transform şi mai mult în ceea ce a vrut el să fie: un proiect comun, de "prezenţă şi producţie" împreună, de realizare a prezenţei prin producţie (prezenţa se produce) împreună, de resorbire şi de distrugere, tocmai, a înstrăinării, a condiţiei şi noţiunii de obiect: de renaştere a subiectului (pe locul "subiectivului"). Altă Renaştere.

Ceea ce fac aici este, în sens radical, un reportaj, adică gîndire situată, provocată, cauzată, apărută "la întîlnire". Un "reportaj de idei", în sensul lui Foucault, atunci cînd se ducea să observe pe viu revoluţia iraniană (care, de fapt, a eşuat, sau a fost deturnată), realizat acolo unde apare azi realitate, dezvăluindu-se (în mod discontinuu, cel mai des realitatea tinzînd să se reproducă impersonal, economic de la sine, şi atît, lupta fiind tocmai împotriva reproducerii realităţii), adică producîndu-se ca idee deja "manifestată".

Nu se poate scrie de unul singur şi, mai ales, nu se poate, este şi neproductiv, şi ne-etic, fals şi falsificant, să scrii despre, nu cu şi pornind de la, pentru a prelungi şi consolida, conform modului de operare mărturisit, evaziv, de către Gilles Deleuze şi Félix Guattari, şi care constituie modelul productiv al culturii nonalienante: nu prin "schimburi de opinii" care nu duc la nimic, nu produc nimic, neutralizîndu-se reciproc în impersonal sau neavînd decît misiunea de a masca loviturile de forţă, ci intrînd, temporar, precar, infinit (adică atît cît "duce" sau cît "ţine" ideea) în "delirul" celuilalt, în proiectul său, servindu-l, prelungindu-l, ajutîndu-l, consolidîndu-l.

Poate că aşa ar trebui să arate cultura vie. Şi poate că, în spiritul adevăraţilor producători de cultură, dar nu şi în acela al publicului, tocmai prin asta separat, ţinut la distanţă, în mistificare, tocmai aşa şi arată cultura: hiper-materialitate, saturare, consolidare permanentă, nesfîrşită, expansiv-colectivă (multitudini în permanentă multiplicare). Creare de colective de producţie pînă la scara umanităţii. Într-un sens numai aparent anti-kantian, mijloace, unelte etice unii altora.

Există texte, lucrări, indiferent de artă, de mediu, de epocă etc., cu care scriu, autori cu care lucrez, împreună cu care îmi place să fac şi se poate face nu numai societate, ci şi lume, împreună cu care se poate progresa, înainta, şi lucrări / autori, mult mai puţine, extrem de rare, pentru că tocmai de aceea nici nu mă interesează, despre care scriu. La limită, trag de orice, solicit orice lucrare, ca să lucrăm, să avansăm împreună, dar nu toate, foarte puţine, de fapt, răspund acestei solicitări "comunitar"-productive.


Este acesta un "reportaj de idei"?

"Există mult mai multe idei pe pămînt decît îşi imaginează, cel mai adesea, intelectualii. Iar aceste idei sînt mai active, mai puternice, mai rezistente şi mai pasionate decît ceea ce pot să gîndească despre ele oamenii politici. Trebuie să asişti la naşterea ideilor şi la explozia forţei lor; şi asta nu în cărţile care le enunţă, ci în evenimentele prin care ele îşi manifestă forţa, în luptele care sînt purtate pentru idei, împotriva sau în sprijinul lor (2)."

Este acesta un reportaj de idei, în sens foucaldian? Da, în măsură în care arta, cel puţin aşa cum o înţelege şi cum o practică Thomas Hirschhorn, de pildă, ca machetă de existenţă la scara 1/1, a devenit şi figurează principalul, dacă nu singurul revelator / operator politic constituant: realităţi care se produc precar numai şi tocmai în măsura în care îşi constituie singure, imanent-expresiv, legea, care nu o aşteaptă şi nu şi-o primesc din afară, care îşi sînt propria politică.

Arta este, azi, unul dintre foarte puţinele producătoare de idei politice, care se propun tocmai ca evenimente producătoare de idei (politice). Eu, cel puţin, asta caut în artă, asta am căutat aici-acolo, la Bijlmer - să scriu.

Revoluţie nu tocmai asta înseamnă: auto-constituire, reducerea (distrugerea) dubletului constituant-constituit la unitatea constituitului-constituant, realitatea fiind tocmai ceea ce este deja constituit, ceea ce "se" constituie, nemaiavînd nevoie să fie re-constituit din afară, ulterior, "aplicat".

Există lucruri care nu pot fi produse, făcute să apară decît prin scris. Ceea ce se scrie aici este o continuare - consolidare transmedială a lucrării proiectului The Bijlmer Spinoza-Festival al artistului Thomas Hirschhorn.

Gîndesc, lucrez, produc cu arta. Produc pornind de la artă ca (aproape) unică bază solidă indisolubil constitutiv-constituantă, producătoare-legiuitoare de realitate, din lumea contemporană. Tocmai apariţia deodată, de nedezlipit, inseparabilă a realităţii împreună cu legea este, poate, definiţia "fenomenelor saturate". În cazul artei însă, Legea nu se înscrie, ca în cazul religiilor revelate, în deja-existent, ci apare odată cu existentul: nu există nimic fără lege, în afara legii, anterior sau ulterior legii, simplu suport al acesteia; toate lucrurile îşi au, ca în arta lui Hirschhorn, legea înscrisă pe trup.

Autonomia medială a fiecărei arte în parte trebuie menţinută şi respectată conceptual şi perceptual tocmai pentru ca transmedialitatea colectivă a artei post-politice constituante să adauge plusvaloare, să însemne continuare, prelungire, consolidare: linie infinită, coextensivă întregii umanităţii, de producţie-asamblare de fiinţă.


Arta ca "fenomen saturat". Arhitectura iradiantă, Etica-lume şi "cracarea" materiei

Pentru că a fost conceput, proiectat şi programat cu extremă precizie, este (relativ) uşor să spui, să descrii, să rememorezi, şi o poţi face foarte pe scurt, prin simplă enumerare (realitatea, lumea poate fi inventariată, iar inventarul, lista sunt, poate, singurul mod etic, pentru că auto-redus şi precar, de cunoaştere: realitatea se consemnează; etic mai ales pentru că, într-o listă, într-un inventar, oricînd se poate adăuga, interveni: sînt infinite, iar sintaxa-lege este, în ele, modificabilă, negociabilă), ce a fost, în ce a constat proiectul intitulat The Bijlmer Spinoza-Festival.

Aş fi tentat, şi ar fi interesant (dar n-o voi face aici), să descriu modul de operare al artistului Thomas Hirschhorn prin intermediul conceptului aparent străin de "fenomen saturat", avansat, într-un cu totul alt context, de către filosoful Jean-Luc Marion.

Thomas Hirschhorn produce saturînd, şi o face în permanenţă, în mod continuu, prin producţie (variaţie) continuă. Spaţial, proiectul din Bijlmer era o rampă în formă de sector de cerc, un fel de navă-biserică dominată-apărată, spre exterior, de o figurare monumental supradimensionată şi supraînălţată a Eticii lui Spinoza de "culoarea" norilor şi a cerului olandez, în spatele-interiorul, la adăpostul căreia, în care (în carte) se desfăşura programul zilnic şi, de fapt, se trăia, împreună, non-stop, de la 10 dimineaţa pînă după 9 seara.

Proiectul spaţial, din lemn, carton, pînză cauciucată, folie de plastic şi bandă adezivă, care tot timpul era reparat, recreat, adaugat, adaptat, "updatat", scris şi rescris, constituia o şarpantă elastică, o unealtă pentru viaţa împreună, viaţă obligatoriu productivă în condiţiile de precaritate inclusiv meteorologică, dar mai ales etică (auto-produsă: precaritate afirmativă).

Arhitectural, Etica, cartea în general, determină, în proiectul lui Hirschhorn, un plan radial, iradiant, în acelaşi timp interior (zona acoperită, împărţită în săli-"felii" tematice) şi exterior (zona de "scenă", de expunere de subiecţi, de expoziţie anobiectuală, fără obiecte a proiectului), marcat printr-o creştere a deschiderii, printr-o amplificare a "razei" pînă la a îmbrăţişa, a se identifica, ideal, ca orizont expansiv, cu toată lumea, pornind dintr-un punct fix vertical, care este, de fapt, o axă de rotaţie, un nucleu: Cartea (monumentală, ridicată, simplu, la scară şi supraînălţată) Etica, punctul etic, punctul etic fix, etic fixat, care face posibil orizontul lumii, generîndu-i imanent, prin "cosmicizare" expresiv-expansivă, scena. Cartea-catarg.

Programul zilnic de "prezenţă şi producţie" se compunea (sper să nu uit ceva) din de două ori teatru, după-amiaza (pentru copii, care corporalizau-dramatizau lucrări celebre de artă contemporană) şi seara, prelegerile filosofice zilnice, de după-amiază, ale lui Marcus Steinweg, plus un ziar fabricat şi "publicat" ad-hoc, zilnic, la care s-au adăugat conferenţiarii invitaţii (printre care Toni Negri, Georges Didi-Huberman şi subsemnatul) şi multe, multe alte evenimente, care veneau să se adaugă pe parcurs.

Proiectul se modifica, era rescris, aşa cum spuneam, în permanenţă, dar mai ales se îmbogăţea cu producţiile celorlalţi, a tot mai mulţi artişti (subiecţi) locali care veneau să se manifeste, să producă, sculptura colectivă ca atare ajungînd, la sfîrşit, de o bogăţie luxuriantă, aproape imposibil de arhivat, la fel de bogat şi în perpetuă modificare şi actualizare fiind şi web-site-ul proiectului.

Arta ca variabilitate (nu "instabilitate", termen care negativizează percepţia) meteorologică extremă. De la meteorologicul-condiţie negativ-restrictivă la meteorologicul-variaţie continuă: drumul, productivitatea eliberatoare a artei. Om - artă.

Pe cît de bogat, crăpînd literalmente de sens, ajunsese, la sfîrşitul (segmentului) său (temporal finit), proiectul, ca istorie finită rotund dezvoltată, pe atît de definitiv a fost el retras, dispărînd voluntar fără urmă, precarizînd, volatilizînd istoria care părea irezistibilă, definitiv instalată şi "progresivă", în continuă creştere. Şi în asta, în această demonstraţie, într-o astfel de sculptură temporală, a constat The Bijlmer Spinoza-Festival.

Saturarea, în cazul artei lui Thomas Hirschhorn, ca "matrice" a ei demnă de a fi "povestită" (produsă / continuată / afirmată trans-medial), descrisă, explicitată, teoretizată, dar mai ales preluată, continuată, consolidată, constituţionalizată politico-ontologic, înseamnă forţarea, printr-un fel de hiper-materializare, a expresivităţii imanente a lucrurilor. Artistul (Thomas Hirschhorn) trage de lucruri, abuzează materia, iar "obiectele" ajung să producă, să cheme, să manifeste subiect. "Obiectele" par a se scrie singure, devin, prin cultivarea lor "maniacală", fetişuri, ne sînt atribuite ca fetişuri ale unei alte realităţi, hiperconsistente dispărute dar oricînd posibile, de realizat.

Thomas în acelaşi timp precarizează şi proliferează, "abuzează" materialitatea în două direcţii opuse: aglomerînd substanţă precară. Rezultă un fel de strigăt al materiei, care proliferează tocmai în măsura în care nu este dată, în care depinde de om, de creator, de omul-artist. Şi o implicare etică ultimativă a subiectului uman, care este somat de substanţa însăşi să (se) producă tot timpul, în permanenţă, precum, odinioară, divinitatea. Artistul produce o creaţie deja atribuită, scrisă, marcată de om.

Ne trezim făcuţi responsabili de creaţie, pentru creaţie, şi deloc într-un sens implicit, sugerat, "poetic": ci prin text scris, asemenea unei sentinţe, pe lucruri, explicit, fără drept de apel, fără posibilitate de autorevocare. Ni se dă în grijă materia însăşi, substanţialitatea lumii, consistenţa realităţii. În felul acesta sîntem activaţi ca subiecţi.

Iar materia, lucrurile, îşi poartă, scris pe ele, propriul sens, propriului enunţ, propria lege, propria Constituţie, suportă, susţin sens declarat, univoc, răspicat, de neignorat ("Love", de exemplu), inclusiv prin repetare (realitatea, tocmai pentru a putea rămîne, şi pentru că este, etic precară, trebuie afirmată infinit, "redundant", trebuie susţinută prin repetare, consolidată prin voinţa de putere ca afirmare infinit reluată) îşi declară semnificaţia. Constituţia apare susţinută de lucrurile înseşi (realitatea constituantă) şi lipită, nedespărţită de ele, înscrisă direct pe lucruri şi scrisă direct de lucruri. Realitatea neîncetat produsă îşi proclamă şi îşi susţine singură, ea însăşi, Constituţia, realitatea se constituie prin ea însăşi, din ea însăşi, în mod ne-transcendent, ca o Constituţie infinit imanentă, creatoare de imanenţă nesfîrşită.