Tu ce iei? Toată lumea ia cîte ceva...

Anul acesta am profitat că e vară şi, contrar propriilor mele uzanţe (tot timpul, ceva de lucru!), am decretat starea de vacanţă obligatorie, ceva altfel insuportabil, oribil, inexistent: comunism spontan de piaţă. Numai aşa însă, fără să mă simt obligat să mă aşez zilnic, cu program, la masa de lucru, apăsînd pe pedala voinţei (nu-i frumos spus?), am reuşit, sper, să mă las "durabil" de fumat.

Ştiam că nu voi putea lucra nimic fără să fumez, că tot timpul, pe parcursul întregii mele existenţe mature de pînă acum lucrasem cu voinţă, fumînd, că plăcerea lucrului apăruse, de multe ori, ca plăcere de a fuma, că nu poţi ajunge, şi nu este antropo-logic, macro-economic posibil, îngăduit, nu ţi se dă să produci ceva dacă, echilibrînd, nu consumi, nu sacrifici, nu "închini", nu "arzi" inutil ceva (pe tine însuţi, în efigie: fumatul, drogurile sînt periculoase, necesar asasine pentru că ne fumăm, ne sacrificăm pe noi înşine, ne drogăm cu noi înşine), şi atunci, temporar, am făcut ce n-am făcut niciodată: mi-am luat, austinian (printr-un act de limbaj, printr-un decret personal), vacanţă. Un şiretlic.

Fumez "de competiţie", cum spune un foarte bun prieten, chirurgul toracic-mare fumător-enorm prozator Florin Chirculescu - Sebastian A. Corn, cam de cînd mă ştiu adult şi "creativ", adică de cînd am plecat de acasă la facultate şi am putut să scap de ochii hipervigilenţi ai mamei.

Dar dacă, îmi spun acum, retrospectiv, dacă n-aş fi fumat, n-aş fi lucrat nimic? Dacă toată munca mea, cît a fost, n-ar fi fost posibilă fără fumat? Ar trebui să mă simt ruşinat?

În general, facem ceva, în bine sau în rău, fără să ne drogăm? Iar idealul, oroarea, culmea nu-l reprezintă, oare, starea, stadiul în care drogul este activitatea însăşi, momentul cînd activitatea pe care o depui nu mai are nevoie fie susţinută "din afară" de cîrja niciunui alt drog?

Putem trăi fără droguri? Acoperă catalogul drogurilor "cu patalama", "specializate" juridico-medical, drogul în genere? Nu ne drogăm oricum, că ştim, că nu ştim, că vrem sau nu să o recunoaştem, cu cîte ceva?

De mult visez să scriu un text, nu încă acesta, de faţă, dar cu acest titlu: Tu ce iei? Fiecare, toată lumea ia ceva. Dar ne dăm seama, fiecare în parte, care ne e drogul, altfel spus, mărind categoria, care ne dependenţa pentru a fi?

A fi om nu înseamnă, oare, deja, a fi supra-om? Iar logica "drogurilor" nu este, de fapt, logica hiper-rezistenţei, a hiper-anduranţei? A fi om nu este un eroism în sine? Un prag zilnic minimal, pe care, ca să nu ne fie ruşine de noi înşine, trebuie să-l atingem, dar nu prea putem singuri, prin forţe proprii, aşa că ne "drogăm" şi înainte, în vederea ridicării pînă la acest prag minimal (iar acestea sînt drogurile stimulative, cum consider că a fost, pentru mine, tutunul), şi ne "drogăm", apoi, şi după, ca să ne relaxăm, ca să evadăm.

E horror, evident, ştiu, dar aşa stau, de fapt, în mod normal, lucrurile. Nu au fost penalizate şi excluse, în mod variabil istoric şi geografic (nici măcar aici, în "negativ", nu există constante universale), decît drogurile socialmente periculoase, drogurile anti-sociale, niciodată însă acele droguri, sau acele utilizări ale aceloraşi droguri care ne ajutau şi să muncim, şi să ne relaxăm.

Tu ce iei, altfel spus, cum rezişti, cu ce te ajuţi ca să poţi şi să munceşti, şi să te relaxezi? Şi să te aduni, concentrezi etc., şi să te risipeşti, explodezi, călătoreşti? Un astfel de "schimb de experienţă" mă interesează.

Şi nu asta înseamnă, de fapt, "cultură": să afli cum fac alţii, cu ce se ajută să fie, să întruchipeze, să se apropie cît mai demn, cît mai onorabil, cît mai inaparent artificial, "medical", de ficţiunea "om" (pe care, dacă Dumnezeu a sădit-o, se pare că numai "Diavolul" ne poate ajuta să o fabricăm, s-o obţinem al-chimic).

De ce sînt drogurile privite cu frică? Pentru că enunţă, pentru că denunţă, poate, adevărul despre om, dependenţa sa de forţe exterioare, de adausuri, de proteze, de "suplemente", faptul că omul nu este o fiinţă autocentrată, dar, cel mai rău, că îi este şi ruşine s-o recunoască, că i se pare de ruşine, ilogic s-o recunoască cînd macro-ideologia, adică marea minciună de sine, de mai multe secole, o reprezintă metafizica apartenenţei la sine, a proprietăţii de sine care îngăduie, din care derivă, ca o obligaţie natural-morală, ideea împroprietăririi fără limite.

Adevărul e că nu ne aparţinem, dar ne minţim prosteşte pentru ca alţii să se înstăpînească asupra noastră, să ne transforme în proprietăţile lor.

Fără droguri n-am putea să existăm, nu ne-am aparţine, nici n-ar trebui să existe o categorie aparte, specială, a "drogurilor", iată de ce prefer epocile, rarissime şi rapid, imediat ocultate, în care omul trăia înfruntîndu-şi deschis, pe faţă, cu adevărat eroic, vacuitatea, altfel spus, "drogîndu-se", medicîndu-se conştient, lucid, filosofic.

Tu ce iei, lasă vrăjeala? Tu cu ce te droghezi ca să fii, ca să apară, cît de cît, semnal zilnic şi pe display-ul / cerul fiinţei tale? Tu cum te minţi?

Căci este evident o minciună de sine că ne drogăm, că ne dopăm ca să ne depăşim, să devenim alţii, "fiinţe superioare"... Nu, ne dopăm ca să trecem, pur şi simplu, pragul neantului, să ne putem iţi capetele în existenţă, să tragem o clipă cu ochiul ca să vedem cum ar fi dacă ar fi să fim, dacă am putea fi (ceea ce, ca să ne facem curaj pentru a continua, ne minţim că şi e).