Jurnal hanian

Vara aceasta am ajuns din nou, după zece ani, în Creta: dar nu la Iraklion şi Knossos (ca acum un deceniu, când am pornit-o hămesită epic la Knossos, ca să închei partea grecească din Tricephalos), ci la orăşelul din celălalt capăt al insulei, Chania (se scrie cu ch, dar se pronunţă doar h). După socotelile mele şi numerologia aferentă, vara aceasta totul are legătură pentru mine cu 1, 2 şi 10, de aici ironia amuzată a lui Korin care m-a poreclit Dantissa (cu precizarea că Dante era obsedat de tot ce avea legătură cu cifra 9), K fiind pe post de, hiha, Beatic (fără r). La Iraklion am ajuns în prima seară în centru, la fântâna veneţiană Morosini, unde tronau cele 4 jivine care îmi sunt specifice zodiacal şi nu numai. Ai putea fi poreclită şi Marciana, a zis amuzat Korin, ca şi acum nouă ani în lagună. Mda, ce ţi-e şi cu mulţimea de lei strânşi la o singură fântână veneţiană exportată în Creta! Apoi am străbătut insula pe lungimea ei până la Chania: peisajul mai aspru ca de obicei, chiar şi în preajmă la Rethymnos, deşi totul aici poartă amprenta lagunei mele iubite şi decadente. Şi mai departe în timp, civilizaţia specifică locului este una de tip palatal, fără fortăreţe, dar cu palate sofisticate şi aproape imperiale ca la Knossos. Totuşi, la Chania, nici vorbă de aşa ceva.

Locuim la un mic hotel izolat de lume, pe un deal, de unde toată coasta e la poale, plus centrul insulei, pe sfert, cu munţii de peste 2000 de metri şi casele albe clădite sub formă de stup. La marginea oraşului, cocoţaţi rustic şi singuratici, flancaţi de un deşert roşu care duce până la mare şi pe deasupra căruia zboară ereţi care vânează şoareci de câmp. Drumul prăfos până la mare, unde ne scăldăm, e plin de smochini, cactuşi, platani, dafini, palmieri de tot felul şi rodii. Ah, şi puhoi de bougainvillea. Eu mi-s soră cu doamnele capre şi oi pe aici, căci alături de ele culeg şi mănânc smochine direct din pom; fructe de cactus e mai greu de arvunit, dar dacă am o foarfecă la mine şi o pungă de plastic e în regulă. Rodiile, spre norocul lor şi nenorocul meu, nu sunt coapte încă.

În curtea hotelului nostru rustic găinile şi caprele mănâncă piersici, de auzit nu se aud decât tzitzikia, greierii uriaşi greceşti care bâzâie de parcă ar fi lăutari. Ne-am împrietenit cu o pisică neagră foc pe care am botezat-o domnişoara Behemotovna (foşneşte ca dracu' sub mâna lui Korin), apoi cu o capră impasibilă poreclită Ioanacreangă şi iedul ei, Ioncreangă. În faţa odăii noastre, o insulă infimă, în faţa căreia adastă destule corăbii cu turişti, ca să se scalde aceştia pe o plajă izolată, fără turbulenţe. Ne salutăm cu toată lumea întâlnită, cu bătrâneii care îşi udă minuţios ardeii iuţi, cu păstorii de capre şi oi, şi tot aşa, cu femeile bătrâne, îmbrăcate în negru. Fiindcă suntem la sat, de fapt. Cu bucătarul nostru lituanian, Iustinas (arată ca un Kafka vesel!, dar noi îi spunem Iustinian, de la împărat) care ne pregăteşte seara horiatiki, salata grecească adică, apoi plăcintă cu spanac, tarhon şi mărar, orez cu alge, ardei umplut exclusiv şi gătit la cuptor cu brânzeturi topite; suvlaki şi tzaziki; sau ciuperci împănate; sau cine ştie ce altceva, pui umplut cu ierburi şi cu sos de vin alb. Justinas este dislexic, nu poate citi cărţi, întrucât nu reţine decât cuvinte disparate. Ştia de Bulgakov şi de Maestrul şi Margarita, dar din pricina bolii sale nu citise cartea. Văzuse, în schimb, serialul din 2005. Mama lui, paradoxal, este bibliotecară! Din Creta, Justinas urma să plece spre a bucătări în Africa de Sud şi apoi în Japonia.

La prânz scriu cât apuc la Angelus, vreo trei ore, cât mă ţin puterile pe arşiţă, de citit ceva nou nu am la mine, ci doar de recitit: Versetele satanice şi Mesi@. Deşertul roşu spre mare e abrupt şi prăfos, totuşi de sus, înainte să coborâm, ne jucăm uneori cum că putem zbura: drept care planăm întrucâtva, fiindcă nimeni nu calcă pe-aici, suntem stăpâni de-a dreptul. Spre amărala mea, într-una din zile, am găsit tocmai pe drumul pustiu şi sălbatic un CD aruncat pe care scria... Manele diverse! Se vede treaba că nu poţi scăpa de ţigănia de acasă nici în Creta, în pustietate.

În amurg, peisajul se sălbăticeşte la maximum, pământul se face oranj şi miroase iute, a oţet parcă, iar cerul se desface şi el în culori grele, amestecate. Stau şi mă uit la nesfârşit cu o voluptate în ralenti. Se mai aud doar câini, behăituri de oi şi copii scâncind, dar foarte departe. Este prima dată când nu vrem să ne mişcăm nicăieri, ci doar să zăcem şi să scriem. Poate, totuşi, vom merge în insula Anti-Cythera, întrucât Cythera am văzut-o acum mulţi ani. La greci, toate insulele au o variantă stabilă şi una anti, cum s-ar zice, iar lucrul acesta se cuvine a fi degustat cu prisosinţă. Aşa că am vrea să mergem la Anti-Cythera, de fi-va să fie. E lucru mare răstimpul leneş şi spiralat de scris de aici. Mi-ar fi fost de folos în tihnă şi pentru alte cărţi care şi-ar fi găsit sălaş pe aici, deşi nu le-a ajuns norocul acesta. Ideea centrală pentru a doua parte din Angelus mi-a venit chiar la plecarea din Clusium, când aproape că acceptasem soluţia unui delir epic, fără coadă ori şira spinării. Şi de-atunci am tot scris, am tot făcut croitorie de lux pe creierul şi pe fantezia mea. Verile greceşti sunt întotdeauna sănătoase în sensul acesta: te umpli de ceea ce scrii şi mai apoi ai puterea să dărui şi altora.

Plaja noastră este retro, marcată de clădiri părăsite şi decavate, scrijelite cu graffiti, pe-aici încă mai locuiesc homleşi ori hipioţi care ies, când te aştepţi mai puţin, dintre zidurile dezafectate. M-am amuzat zărind scrijelit un no war, probabil rămas de pe vremea războiului din Iugoslavia sau a celui din Irak. Chiar în spatele nostru se găseşte o imensă piscină înecată în gunoaie şi uscată, cu resturi de palmieri scorojiţi în jur şi zeci de kilograme de sticlă spartă de la barul care tronase odinioară aici. Sus, pe coamă, un rest de hotel al tuturor, de aici porecla lui de Hotel Babel. Bărboşi în lenjerie de corp şi fete dezinhibate se ivesc când şi când ca să se spele în mare. Pe unii dintre ei i-am regăsit în vechiul port Chania, în ipostaza de cântăreţi ambulanţi la un soi de lighene cu gura în jos (totuşi, sunetul acestor instrumente improvizate s-a dovedit a fi suav şi interesant) sau ca jucători amatori cu popicele în aer şi săritori în aer. Lângă plajă locuieşte într-o rulotă milităroasă, cu rogojini şi accesorii de camping desuet, cupluri hirsute la vreo douăzeci şi ceva de ani, plasate sub titulatura de Circus nomad. Ne uităm la ei discret, dar ca la nişte ciudăţenii de peşteră. Uneori ni se pare că sunt olandezi, alteori că sunt gitani spanioli. Până când şi presupusa tavernă de lângă mare este o terasă din stuf, cu nailon deasupra. Parcă am fi în America de Sud, prin anii '50 ai secolului trecut. Pe stâncăria de lângă plajă se sălăşluieşte adesea, cu genunchii la gură, un bărbat la vreo 50 de ani, cu părul lung şi semiîncărunţit, lăsat liber până la brâu. Omul parcă păzeşte promontoriul. L-am poreclit Fachirul. În ultima parte a stagiului nostru la Chania, am schimbat plaja şi am mers mai departe, într-un loc mai omenesc şi aranjat, unde, totuşi, mă lăfăiam tigreşte la soare lângă minunaţii crini ai nisipului (întâia dată i-am văzut în insula Kos, mirosul lor este ascuţit şi moale în acelaşi timp, iar delicateţea cupei lor este hipnotizantă).

La Chania, sunt două porturi vechi: cel antic şi cel veneţian. Cochete şi mignone amândouă. Cu puhoi de taverne şi tejghele, cu plaka răspândită de-a lungul străzii principale. Am nimerit la târgul de miere, ulei, rachiu şi dulciuri din zonă. Mirosuri năucitoare, porumb copt pe jar şi uns cu unt (asta-i una din poftele mele), plus palikanii, consistenţii bărbaţi bruni, smezi, aspri din zonă. Înalţi ca nişte turnuri de pază, toţi au aproape doi metri: îi privesc cu coada ochiului; au cămăşile negre de pânză şi pantaloni gri, plus cizme grele din piele de capră. Ne uităm la un magician cu un glob de sticlă, care nu izbuteşte să farmece decât câţiva copii. Mâncăm gyros şi ne păcălim binişor (ehei, pofticioşii aşa păţesc). Altădată, tot în port, am arvunit şaluri de mătase şi cămăşi greceşti şi vin cretan pentru acasă. Am rătăcit pe ulicioare albe, pustii sau cu bătrânei pe scăunele în faţa caselor de pitici. Multe căscioare sunt dărăpănate, iar în curţile cu pricina se sălăşluiesc jivine de tot felul.

În amurg, peisajul se sălbăticeşte cumplit, am spus-o deja: vântul se înăspreşte, dar e perfect aşa, parc-am fi la începuturile insulei de odinioară, cretani prin adopţie progresivă. Pentru cei care vor să îşi închipuie că zboară nu este foarte greu să şi facă acest lucru (într-una din zile, Korin a aplicat pasul şamanului pe un povârniş la vale, am crezut că va levita vertical!). Ba chiar am zărit un domn matur cu telecomandă, făcând să zboare de pe deal un avion de jucărie de doi metri. Într-altă zi, vreo patru băieţi testau o parapantă. Casele din jur sunt izolate pe o colină, de aici absenţa hoţilor şi a pungaşilor. Multe din ele sunt vile luxoase, dar cu parterul mizer şi necăjit, iar acest amestec este specific, pare-se, pentru Creta. Pe drumul pustiu spre mare am găsit nişte scaieţi argintii uriaşi, fascinanţi, ca nişte globuri de Crăciun. În rest, timpul trece aici egal cu el însuşi, încovrigat, iar eu gust cu asupra de măsură lucrul acesta.

Justinas ne îmbie să facem o excursie în insula Gavdos, aflată la puţine ore de Chania: dar ar trebui să rămânem acolo vreo două zile, în condiţii primitive, întrucât insula nu are curent electric şi se trăieşte ca în pustiu. Ce-i drept mă simt puţin îmbiată, întrucât cretanii pretind că este insula lui Calypso, aşa cum şi maltezii pretind acelaşi lucru. Chestiunea amuzantă este aceea că niciuna din cele două insule presupus calyptice nu sunt cu siguranţă tocmai ele sălaşurile zeiţei, întrucât, în Odiseea, se specifică destul de limpede că de pe insula lui Calypso nu se zărea nicio altă insulă (or, de pe Creta şi de pe Gavdos se zăresc destule altele!). Abandonăm ideea gavdeică şi abandonăm şi ideea călătoriei în Anti-Cythera, e prea complicat, iar noi nu mai suntem în etapa hipiotă ca să facem călătorii cu sacii de dormit etc.

Dar, în 17 august, facem totuşi o călătorie specială. Plecăm din golful Kisamos (la 40 de km de Chania) în insula de piraţi, Gramvousa, urcăm la fortăreaţa veneţiană aflată la 1100 de metri, apoi plonjăm direct în laguna Balos. Ziceam că am văzut până acum paradisul, fie în golfuleţul athenian din 1995, fie în Cythera, în 1996, sau în Santorini, tot în 1996, fie la Rio de Janeiro în 2008. Se pare, însă, că m-am înşelat. Paradisul se numeşte Balos. Găsim aici pâlcuri de nisip roz (da, chiar roz!) şi scoici albe şi galbene, bijuterite parcă. Culeg ce apuc. Plus nisipul alb, fărâmat dintr-un soi de coral ieşit la suprafaţă. În rest, culoarea turcoaz domină tot până la demenţă.

Paradisul, însă, nu s-a oprit aici. Peste aproape o săptămână o pornim pe coasta de jos a Cretei, înspre Elafonissi, insula Elanului (deşi pe aici nu există astfel de animale). Trecem pe la capela Sfânta Sofia, aflată într-o peşteră, luăm în fugă cafea cât să ne trezim de-a binelea, mai ales că vânzătorul e un grec cu şal dantelat de mătase neagră pe creştet, şi ajungem la Elafonissi. Este tot o lagună tulburătoare, dar insula este mai intimă, cu golfuleţe individuale pentru cupluri, cu dune de nisip alb care strălucesc şi puhoi de crini ai pustiului. Cred că mă scald în vreo zece astfel de golfuleţe. Arşiţa e cumplită, apa e mai rece ca de obicei, plajele individuale au mai mult nisip roz decât la Balos. Scoicile sunt mici şi albe, fără personalitate, dar nu mai contează, fiindcă de-abia acesta e paradisul sută la sută!

Pe drumul de întoarcere zărim pe povârnişuri şi două exemplare rătăcite de krikri, ţapii negri cu dungi maronii, specifici pentru Creta. Cum s-ar spune de-abia anul acesta am putut compensa (prin Balos şi Elafonissi) faptul că în 2007 am ratat de două ori râvnitul golf Navaggio din insula Zakynthos! Până la urmă iată că ne-am luat revanşa.

Fixaţia mea sonoră din această vară grecească e paradoxală: sinucigaşul de acum 12 ani Billy MacKenzie - Pain in Any Language (varianta integrală are 8 minute şi 40 de secunde şi se găseşte pe youtube), melodie ascultată mereu pe deasupra deşertului roşu, a mării şi a scaieţilor argintii.