Insula unde apusurile de soare se aplaudă

Stau de vreun sfert de oră aşezat pe o bordură de piatră albă, cu ochii în largul mării. Lumina de crepuscul se face tot mai roşiatică şi aruncă un val sîngeriu peste pereţii falezei de sub mine, adîncă de cîteva sute de metri. Nu-mi pot dezlipi ochii de la peisajul ireal pe care-l am în faţă: o potcoavă gigantică de lavă vulcanică înconjurată din toate părţile de ape, iar în faţă, la cîţiva kilometri, o altă insulă, pustie, neagră, dezgolită de vegetaţie, înspăimîntătoare. Undeva în larg, un vapor cu pînze pare că doarme. Sînt ultimele raze de soare şi liniştea înserării îmi porunceşte parcă să respir cu atenţie, să nu tulbur în nici un fel clipa de magie care a pus stăpînire pe pămînt, pe casele din jur, pe oameni. În preajmă, pe terase, pe bolovani, stînci, băncuţe, oriunde e un loc unde poţi sta jos, în aceeaşi linişte desăvîrşită, stau cîteva zeci de oameni, tineri şi bătrîni, toţi încremeniţi cu ochii în depărtările purpurii, dîndu-mi senzaţia de scenă de teatru postmodern şi romantic totodată, fără actori în carne şi oase, dar cu un protagonist omniprezent: natura din jurul nostru. Soarele intră în mare, încet, încet, animînd audienţa. E un moment unic, aplaudăm cu toţii căderea cortinei, splendoarea unei clipe deja trecute, dar întipărită în memorie pentru totdeauna. Apoi, la fel de încet, aerul se umple de zumzet de voci, de freamăt de oameni, de veselie. Vaporul se trezeşte şi începe să se apropie de ţărm. Rămîn încremenit multă vreme sub un cer pe care se aprind stelele una cîte una. M-aş culca pe jos, acolo, în plină stradă, ca să pot vedea cerul şi apa aşa cum ştiu că n-o să le mai văd de altundeva niciodată. Deşi pot să număr pe degetele de la o mînă orele dormite în ultimele 3 zile, deşi o oboseală de plumb îmi dă tîrcoale, încerc să nu mă dau bătut. Mă ridic de jos şi pornesc în explorarea oraşului în care am "aterizat" acum ceva mai bine de o oră. Sînt în micuţul oraş Oia de pe insula Santorini.

Ajunsesem pe insulă oarecum cu noroc, după ce două zile bătusem Atena în lung şi-n lat, profund emoţionat de întîlnirea cu marea istorie a oraşului. Eram cu maşina într-o călătorie pe cont propriu prin Grecia şi nu eram hotărît dacă să iau vaporul pînă în Santorini sau să pornesc spre Pelopones. În cele din urmă am "adăugat" şi insula pe traseul de vizitat, deşi drumul lung pînă acolo nu-mi surîdea foarte tare. La 5 dimineaţa luam metroul din centrul Atenei pînă în portul Pireu (rupt de somn, după numai 2 sau 3 ore de aţipeală), unde am urcat pe un feribot mare cît un oraş. Era prima mea călătorie mai lungă pe apă, de 10 ore, cu un vapor cum numai în filme văzusem: în burta sa uriaşă au intrat de-a valma TIR-uri, autocare şi zeci de maşini, apoi hoarde uriaşe de pasageri, sute de oameni dînd năvală pe cele 3 punţi, cu magazine, restaurante şi scări rulante între etaje. Cele zece ore s-au dovedit a fi extrem de plăcute, în cele din urmă, cu un răsărit de soare fascinant, la ieşirea din port, scăldînd zecile de vapoare şi bărci într-o lumină moale, de început de toamnă, apoi cu un traseu sinuos printre insule, cu navetişti sau turişti coborînd sau urcînd, în micile porturi în care am acostat pe traseu, cu un freamăt continuu pe punte, cu oameni moţăind în aşteptarea Insulei, cu stînci răzleţe apărînd pe neaşteptate din mare, amintindu-mi de Titanic şi dîndu-mi uşori fiori şi, în cele din urmă, cu apariţia la orizont a muntelui de lavă roşie. Momentul a fost unul gustat din plin de turiştii de pe puntea de sus, aproape toată lumea s-a ridicat de pe scaune şi s-a lipit de balustrada de la prova, în căutarea unei poziţii de fotografiat cît mai bune. Insula creştea din mare încet, cu oraşele-i de pe vîrf avînd minuscule căsuţe văruite toate în alb, cu turlele albastre ale bisericilor, cu straturile de lavă neagră-roşie de dedesubt, încreţite, torsionate, amestecate parcă de nişte mîini gigantice.

A urmat apoi acostarea în port şi debarcarea, cu o mulţime de localnici strigîndu-şi ofertele de cazare în diversele puncte ale insulei, oameni care depindeau exclusiv, aveam să aflu apoi, de turiştii care soseau zilnic. Aveam un rucsac mare în spate, aveam şi cort şi căutam să dorm undeva într-un camping. Un băiat tînăr, cu vreo cîţiva ani mai mare ca mine poate, ars de soare, m-a luat în primire şi nu m-a lăsat să plec, oferindu-mi o cameră în pensiunea lui, la preţ de "cort". Fiecare client cîştigat era un trofeu preţios pentru el, aşa că am simţit că nu pot pleca, că trebuie, în definitiv, să-l ajut. Am urcat deci în duba lui şi am plecat spre satul în care avea casa, fără să ştiu exact unde mă duce. Drumul de coastă, cu serpentinele extrem de abrupte, tăiate în peretele aproape vertical, cînd te aflai la nici un metru de marginea drumului, neprotejat de vreun parapet, lîngă care erau hăul şi marea, mi-a umezit bine palmele. Şoferul continua să fluiere bucuros că nu se întoarce cu maşina goală acasă. Acasă era pe partea cealaltă a insulei, foarte aproape de una din puţinele plaje din zonă, într-un orăşel minuscul, cu cîteva sute de case sau pensiuni, toate avînd cam aceeaşi formă, paralelipipede albe, fără acoperiş. Gazda îmi arată camera şi apoi, pe o hartă, îmi punctează zona de unde pot vedea diseară "the most beautiful sunset in the world". Ca să ajung acolo, la capătul celălalt al insulei, trebuie să închiriez o maşină, de la o firmă aflată în apropiere. La magazinul de maşini mă serveşte... un român, un moldovean cu accent straşnic, care e bucuros să vorbească româneşte, îmi spune ce trasee să fac zilele următoare, unde se mănîncă bine etc şi, la urmă, trînteşte o cugetare de zile mari: "domne, zice, uită-te cîtă lume vine aici atrasă de goticul de Santorini!". Da, îmi zic printre lacrimile "virtuale", pornesc şi eu acum în descoperirea goticului de Santorini...

Santorini e un puzzle uriaş, format din lavă roşie şi ceva calcare, ape verzi şi albastre, sute de biserici ortodoxe şi cîteva catolice, mii de căsuţe albe sau vopsite în ocru, săpate în pereţii de lavă (faimoasele skafta, cu tavanele semicirculare, în formă de tunel, răcoroase şi primitive la prima vedere, dar foarte confortabile şi durabile, singurele rămase în "picioare" după devastatorul cutremur din 1956), plantaţii cu struguri delicioşi şi roşii pitice cum nu se mai află în altă parte, cu drumuri şerpuitoare ducînd spre plaje cu nisip negru sau roşu, cu terase cocoţate unele peste altele oferindu-ţi privelişti ameţitoare (la figurat dar şi la propriu!), cu piscine "suspendate" pe stînci, pe lîngă care trec drumuri de măgăruşi (animale foarte utile încă, dată fiind lungimea drumurilor şi pantele extrem de mari) şi puzderii de turişti chiar şi la început de toamnă, oameni veniţi din toate colţurile lumii, creînd un adevărat furnicar pe străduţele extrem de înguste din micile oraşe (grecii au o vorbă legată de Santorini, cică majoritatea turiştilor ştiu unde e insula Santorini, dar cu greu găsesc pe hartă Grecia!).

Insula are o istorie fabuloasă, atît cea geologică, cît şi cea "umană". S-a născut cu peste 80.000 de mii de ani în urmă cînd vulcanul de sub ea a aruncat în aer o cantitate impresionantă de lavă, ce s-a depus în straturi succesive şi a format o insulă circulară, cu un diametru de 15-16 km. Acum 3.600 de ani Santorini era parte a impresionantei civilizaţii cretane (minoică), avînd drept centru insula Creta, şi extinsă şi la insulele din jur (distanţa dintre Santorini şi Creta e de vreo 110 kilometri). Akrotiri, fostul mare oraş-vestigiu al civilizaţiei cretane, aflat în sudul insulei, vorbeşte despre vremurile de atunci: conservat perfect în straturile de lavă depuse ulterior, oraşul are case cu 2 etaje, străzi pavate, sisteme de canalizare şi aprovizionare cu apă caldă şi rece (cele mai vechi sisteme de conducte descoperite!), fresce şi picturi murale extraordinare, totul sugerînd o dezvoltare excepţională a zonei, datorată, foarte probabil, comerţului pe mare cu Asia Mică şi nordul Africii. A venit apoi erupţia catastrofală din jurul anilor 1500-1450 î.Ch, erupţie considerată una dintre cele mai puternice de pe pămînt, moment în care centrul insulei s-a prăbuşit sub propria greutate şi s-a scufundat în adîncuri, insula rămînînd în formă de potcoavă, cu centrul vulcanului aflat în mijlocul mării, pe o minusculă insulă, nelocuită. Explozia insulei a produs, se pare, un val uriaş, de peste 200 de metri înălţime, care a inundat şi distrus aproape complet insula Creta, astfel punînd capăt unei civilizaţii impresionante. Santorini a trecut în următoarele secole (milenii) prin alte erupţii, de mai mici proporţii, prin cutremure devastatoare, a fost stăpînită de diverse imperii, unindu-se cu Grecia, în cele din urmă, în 1912. Vulcanul, deşi invizibil, e "prezent" peste tot. Santorini e o stîncă înspăimîntătoare, prin duritatea şi ariditatea peisajului, dar, în acelaşi timp, minunată, prin construcţii, pitorescul oraşelor, vitalitatea oamenilor. Aici au rămas numai cei mai puternici, cei cărora nu le-a fost frică de natură. Localnicii îţi vor spune că ei nu sunt greci, că sunt "santorinieni"! Şi asta pentru că au îndurat o istorie crîncenă. Al doilea război mondial a decimat populaţia insulei, apoi cutremurul din 1956 a tăiat aproape complet firul vieţii pe insulă pentru cîteva zeci de ani. A urmat apoi o perioadă lentă de reconstruire şi repopulare, reluarea agriculturii şi, în cele din urmă, pornirea celei mai profitabile industrii: turismul. Dar toate au avut şi au un preţ şi asta se vede pretutindeni...

Insula e lipsită complet de tandreţe la prima vedere, duritatea peisajului neputînd fi trecută uşor cu vederea. Laturile dinspre nord, vest şi sud sunt extrem de abrupte, cu pereţi verticali aspri, de 2-300 de metri, aproape fără drumuri de acces spre mare. Pe partea estică însă, înălţimile de 300 şi ceva de metri ale insulei se estompează ceva mai domol către mare, lăsînd loc cîtorva plaje înguste, dar extrem de spectaculoase prin culorile tari ale nisipului şi ale stîncilor din jur. Dar tot terenul e arid şi, nu în ultimul rînd, lipsit complet de apă. Pe Santorini nu sunt izvoare, localnicii fiind nevoiţi să adune, pînă de curînd şi ultimul strop de ploaie. De cîţiva ani încoace apa e furnizată din nişte rezervoare uriaşe şi, mai nou, de o uzina de desalinizare (care nu produce, totuşi, apă potabilă). Dar lipsa de tandreţe a peisajului e suplinită din plin de arhitectura oraşelor. Mă plimb fascinat, ore întregi, pe străduţele din Oia sau din "capitala" Fira şi admir naturalul caselor. Cred că fascinaţia lor vine din lipsa oricărei simetrii, toate paralelipipedele sunt diferite, zidurile nu au aceeaşi grosime pe toată lungimea lor, uneori nici chiar ferestrele nu sunt la fel, la aceeaşi casă, tavanele sunt boltite, foarte multe locuinţe au rămas, încă, din vremea cînd skafta era unicul mod de a-ţi face o casă. Căci de unde cărămizi, de unde ciment, de unde lemn? Totul era săpat în stînca insulei, ca un soi de peşteri mai... avansate. Şi mai e ceva, fundamental cred, casele astea sunt pitice, aici oamenii se raportează mult mai uman şi pios la natură, nu-şi pot "permite" case înalte, monumentale. Terasele pe lîngă care trec sunt pline de oameni, se bea vin de foarte bună calitate peste tot (Santorini fiind unul din cei mai buni producători de vinuri din Grecia), magazinele de suveniruri şi de bijuterii devin neîncăpătoare pe înserat. E aglomeraţie, dar mă simt... altfel decît în oricare altă "staţiune". În fiecare loc în care merg mă întreb dacă mi-ar plăcea să rămîn acolo. Oare cum ar fi să stai pe insula asta? (băiatul care mi-a închiriat maşina îmi povestea cum iarna trecută fusese în ţară şi rămăsese înzăpezit pe la Paşcani mai multe ore, ca apoi, după Revelion, cînd se întorsese pe insulă, să facă baie în mare la începutul lui ianuarie...)

Au urmat apoi, după acea după amiază la "teatrul" din Oia, 3 zile în care m-am simţit de-a dreptul privilegiat. Pentru că am fost martorul Naturii atotputernice, aşa cum nu crezusem niciodată că poţi fi. Santorini s-a lăsat descoperită pas cu pas, cu plajele-i de pe altă lume, de smoală sau sîngerînde, cu taverne pitoreşti, cu clătite colosale şi vinuri de neuitat, cu plimbări pe terase deasupra mării, cu nisip arzător, cu turle de biserici sclipitoare, cu un "oraş" antic incredibil, cu dealuri negre sub ceruri explodînd de atîtea stele şi, înainte de toate, probabil, cu o linişte pe care o simţeam curgîndu-mi prin vene tot mai mult, cu fiecare oră scursă pe insulă, în ciuda furnicarului din "marile" sale oraşe. Vaporul m-a întîmpinat cu burta-i neagră, pe înserat, înghiţind în ea acelaşi şir lung de maşini şi autocare. Eram mai abătut decît aş fi crezut la venire. Am stat pe puntea de sus în bătaia vîntului pînă s-a făcut frig de tot şi mi-am luat la revedere de la fascinantul vulcan care doarme, încă, în adîncuri. M-am rugat să rămînă aşa pentru totdeauna. Descoperisem, în sfîrşit, un loc în care aş fi rămas pentru multă vreme.