În spirală

În romanul Drumul ascuns al Hortensiei Papadat-Bengescu (roman care, în paranteză fie spus, ar merita măcar o parte din atenţia acordată mult mai cunoscutului Concert din muzică de Bach), naratorul face la un moment dat o observaţie care mi s-a întipărit în memorie de la prima lectură. Cu toate că ea e schiţată oarecum în treacăt, fără insistenţă, focalizare şi posibile dezvoltări argumentative; e pusă pe hârtie ca un suport pentru avatarurile afective ale sub-afectivei Coca-Aimée.

Ca şi apa, viaţa are cercuri, odată inelele formate, se repetă: iată fraza cu pricina, care generalizează ceea ce îi urmează, şi anume un fragment de existenţă individuală. "Ca şi apa, viaţa are cercuri, odată inelele formate, se repetă. Emoţia plăcută de la prima ei întâlnire cu Lică devenise acum o emoţie stânjenitoare; o emoţie totuşi - adică ceva care pentru o păpuşă de porţelan era de oarecare preţ." Şi apoi firul acestei existenţe se desfăşoară mai departe, cu unele rupturi şi noduri, până la împletirea finală - greu tolerabilă moral - cu cel al doctorului Walter (tatăl vitreg).

O intrigă captivantă, poate şi pentru motivul că epicul nu ajunge să se dizolve în psihologic (ca în alte pagini ale autoarei, sau ca în multe din proza lui Anton Holban), "componentele" fortificându-se reciproc. Rămâne în seama cititorului să verifice, pe cont propriu, aceste calificative, căutând romanul şi citindu-l, dacă nu pentru altceva, măcar pentru a-l prinde pe critic cu garda jos.

Revenind la observaţia introductivă, să-i remarcăm, pe lângă fineţea psihologică (marcă de mult recunoscută a prozatoarei), "geometria", pe cât de expresivă, pe atât de uşor de înţeles şi de verificat printr-o minimă experienţă de viaţă. În genere, citim o carte nu doar pentru valoarea ei estetică. Căutăm în ea informaţie, speculaţie, reflecţie, morală aplicată, un anume tipar al destinului unui erou (de aceea citim cu mai multă plăcere un Bildungsroman decât o poezie ermetică). În primă şi ultimă instanţă, căutăm în ea un ajutor, o mână întinsă, o experienţă pe care să ne putem sprijini. Modalitatea cea mai obişnuită de "concretizare" a acestui raport fiind, desigur, aceea a proiecţiei în universul ficţional, a identificării propriu-zise cu acele personaje cu care ne convine să ne identificăm. Lacrimile miilor de consumatori ai telenovelelor sud-americane o dovedesc. Intensitate şi dependenţă: imaginile de pe ecran se transformă într-un drog cotidian. Dar chiar necăzând în această extremă, rămânând adică la distanţa necesară faţă de ficţiune (conştientizând că e o ficţiune), încercăm să ne-o facem utilă, o folosim. Într-un dublu sens. Ne comparăm, mai întâi, viaţa noastră cu "viaţa" de acolo, alegând uneori, cu fantezia, spaţii şi climate în care ne-ar plăcea să alunecăm. Utilitatea, folosul unei lumi compensatoare. După care pornim în direcţia opusă. Smulgem operelor tot ceea ce credem că ne poate ajuta în planul vieţii obişnuite: replici memorabile, justificări înalte, modele şi anti-modele, tipologii şi situaţii... Toate se strâng într-o experienţă (livrescă) de care profităm fără nici o jenă, pentru a o completa pe a noastră. O lume de hârtie, da; dar ce extraordinară furnizoare!

Iată, am pornit de la o observaţie cum este aceea cu cercurile repetabile ale vieţii şi mă folosesc literalmente de ea, în sensul, în direcţia pe care o cred de cuviinţă. O extrag din pagina citită, din logica acesteia, pentru a o cântări mai bine şi a reflecta, luând-o ca pretext, asupra propriei existenţe. Uitându-mă înapoi, îmi dau seama că această imagine a circularităţii mi se potriveşte destul de bine. Şi, mai mult ca sigur, nu sunt singurul. De câte ori nu vi s-a întâmplat să repetaţi ceea ce aţi mai spus, să reluaţi, aproape identic, nu numai vorbe şi replici, dar întregi situaţii de viaţă? Şi de câte ori nu aţi avut sentimentul apăsător că vă învârtiţi în cerc, că nu puteţi trece nicicum de crusta circumferinţei lui? Un blocaj, o presiune inversă faţă de a voastră v-au menţinut, câteodată, într-un cerc de fier la fel de apăsător ca şi cel ce strânge pântecul eroinei de basm; şi nu se întrezărea nici o cale de a-i scăpa, nici o forţă supranaturală dispusă să vă ajute. Există însă şi surprize. În noiembrie 1989, de pildă, simţeam şi credeam că, la noi, comunismul e veşnic, că nimeni şi nimic nu-l poate clinti. După numai o lună, veşnicia s-a făcut ţăndări, ne-am recâştigat libertatea, cercul s-a rupt. Au rămas, în schimb, altele, mai vechi sau mai noi. Când nu mai ştiţi ce să faceţi ca să puneţi ceva mai bun pe masa copiilor voştri, nu vă simţiţi prinşi într-un cerc? Dar când faceţi tot ce depinde de voi, şi tot nu reuşiţi să trăiţi aşa cum vă doriţi? Dar când vă moare cineva drag şi vă lasă singur, să vă chinuiţi în tot restul zilelor şi nopţilor vieţii voastre? Cercul e aici diabolic. Şi inelele se repetă infernal: existenţa noastră e un şir de cruci ale celor dragi, "răsărite" mai devreme sau mai târziu, dar inexorabil.

Am plecat de la o frază atât de "nevinovată", şi am ajuns atât de repede la accente grave... Cred că am accelerat prea mult; mai bine să ne uităm în jur nu doar cu atenţie, ci şi cu o privire mai senină. Da, există întotdeauna cercuri concentrice, care ne condiţionează, ne presează şi ne închid. Ne învârtim în ele ca şoricelul în acea roată de un rafinament sadic şi, când avem norocul să scăpăm de unul, nimerim într-altul, mai mare. Niciodată mulţumiţi, adesea nefericiţi, alunecăm neartistic pe un patinoar trist, până când gheaţa se rupe sub noi. Dar, veţi fi de acord, aceasta nu e o soluţie. Soluţia cred că ar putea fi alta: să ne eliberăm de presiunea cercurilor, asumându-le şi interiorizându-le. Să le observăm şi să le dominăm prin faptul că le putem anticipa. Şi mai ales, mai ales, să le gândim într-un plan vertical, desprinzându-le de orizontala suficientă sieşi, de ariditatea şi platitudinea ei agresivă. Oricât de curată ar fi apa în care se fac cercurile, ea rămâne o apă stătătoare, o baltă şi nimic mai mult. Dar cercurile care se fac în plan vertical-spiritual duc spre altceva. Cercurile interioare le putem mări şi "îngriji", dezvolta şi amplasa într-o construcţie etajată ascendent. Nu e nici o diferenţă între mintea şi sufletul unui om la copilărie, respectiv la maturitate? Şi nu e firesc să încercăm ca această diferenţă să fie cât mai mare, în sensul bun, al creşterii fără pierdere, al lărgirii fără surpare interioară? Pe verticală, cercurile dau o spirală. Nu numai că parcurgerea lor nu mă mai apasă, dar, într-un mod aproape magic, mă înalţă şi mă eliberează. Ce să mai spun? Doar că îmi doresc o spirală cât mai lungă, şi la capătul căreia jalnicele mele cercuri iniţiale să se regăsească în acela - de o lărgime incomprehensibilă - al lui Dumnezeu. Iată tot un drum ascuns, dar în alt sens decât cel figurat în romanul Hortensiei Papadat-Bengescu.

(preluat din revista Ramuri)