- V-aţi trezit, gata?
Zîmbetul Anei era tot ce avea nevoie ca să înţeleagă că nu a ajuns încă o pacoste chiar atît de mare.
- De la 7, cum mă ştiţi. Veniţi să vă arăt ceva.
Ana lăsă geanta la uşă, pe masa pitică şi începu să-şi deschidă din mers nasturii paltonului vişiniu. Domnul Bodoiu puse mîna lui stîngă pe umărul ei drept şi îi arătă aleea.
- Spuneţi-mi, nu vi se pare o dimineaţă grozavă?
Ana zîmbi şi mai larg. Îi spunea asta o dată la trei zile cel puţin. Chiar şi aşa căută din priviri drumul dincolo de frunzele îngălbenite ale toamnei.
- Ba da, domnule Bodoiu, ba da.
Îl privea drept în ochi, iar pentru Bodoiu, asta însemna certitudinea supremă. Avea încredere în ea mai mult decît în oricine altcineva. Ana era singura care îl putea convinge să-şi ia la timp pastilele şi să meargă la control o dată pe lună. Doar cu Ana mînca, doar cu Ana se plimba. Doar Anei îi spunea ce-a visat şi ce plănuieşte să facă.
- Ştiam că dumneata ai să mă înţelegi.
Încercă să-şi îndrepte pe cît posibil spatele lui borcănat, băgă mîinile în buzunarele de la pantaloni să pară mai relaxat, înălţă gîtul, puse un picior în faţă şi întrebă:
- Cum arăt? Nu vreau să vă fie ruşine cu mine pe stradă.
Ana îi aranjă cravata şi gulerul de la sacou, se uită la pantofi şi spuse:
- Un ultim retuş şi veţi fi un lord.
Dispăru în hol de unde se întoarse repede cu o perie. Să o vadă pe Ana la picioarele lui, lustruindu-i pantofii, era un act inimaginabil, ceva între mîndrie şi recunoştinţă umilă, un amalgam care îl împietri pentru cele cîteva secunde în care acceptă serviciul. Cînd se trezi din uimire, îşi retrase speriat talpa în spate.
- Să nu mai faceţi niciodată asta, îi spuse ca şi cum i-ar fi cerut îndurare.
Ana se ridică şi păstră peria în aer:
- Dar nu e nimic deplasat. Ştiţi bine că am grijă de dumneavoastră ca de tatăl meu.
Bodoiu lăsă privirea în pămînt. De ea îi va fi greu să se despartă.
- Hai să plecăm. Îmi iau pălăria şi pornim.
Îl lăsă să meargă în faţă. Paşii lui semănau cu cei ai unei marionete din metal, ruginite. Abia mai flexa genunchii. În urma lui se ridica un sunet sacadat. Puteai să-i anticipezi atît de corect următorul pas pentru că nu rupea ritmul. Nu era mai repede, nu era mai încet. Era la fel - liniar, molcom şi apăsat. În orice clipă s-ar fi putut prăbuşi. Avea 87 de ani, iar Ana era plătită să îi ţină mîna pînă în ultima clipă.
- Nu mi-aţi spus unde mergem azi, zise ea în timp ce răsuci cheia.
- Mergem undeva unde n-am mai fost de 30 de ani.
Ana îi dădu braţul ei, îl lăsă să o cuprindă şi îşi aşeză palma peste a lui. Tocurile ei şi tărşîitul paşilor lui aduceau a baladă cu influenţe clasice şi retro.
Coborîră cele zece etaje şi se pierdură în noianul mărunt pe care îl admiraseră de la înălţime.
Curios, domnul Bodoiu nu scoase un cuvînt cît timp mereseră pe Aleea Parapetului. De regulă, Ana îl lăsa să înceapă conversaţia şi îi ţinea isonul, aşa că nu spuse nimic nici acum. Îl vedea adîncit în lumea din jur şi îi învăţase destul de bine mimica cît să ştie că nu privea pur şi simplu, ci se gîndea la ceva. Nici nu simţi nevoia să ştie ce e în mintea lui. Nu pentru că nu ar fi interesat-o, ci pentru că ştia unde i s-ar fi oprit înţelegerea. Îl asculta, dar asta nu însemna că înţelege cu adevărat ce înseamnă să fii bătrîn. Bodoiu iubea liniştea şi ochii ei cuminţi, o prelungire a urechilor. Simţea o uşurare fantastică doar pentru că lîngă ea, tăcerea nu era penibilă.
- Simţiţi mirosul?, zise el la puţin timp şi nările înfundate îi şuierară în aerul de octombrie tîrziu.
Ana trase lacomă de cîteva ori în piept.
- Marea?
- Marea, Ana. Te duc să vezi marea.
Era prima oară, în cele patru luni de zile de la venirea ei, cînd îi spunea pe nume. Părea o eliberare de protocol cu atît mai puternică cu cît fusese neplănuită. Nici nu băgase de seamă că îi spusese aşa.
Zece minute mai tîrziu păşeau pe nisip. El în costum la dungă, pantofi lăcuiţi, cravată şi pălărie, ea în pantofi de un verde crud, dresuri negre şi palton vişiniu până dincolo de genunchi. Un mers tîrît şi unul uşor legănat, o siluetă bondoacă şi una suplă, legate printr-un laţ al braţelor încolăcite. Parfumul ei se îneca în mare acum, iar el le adulmeca pe amîndouă dintr-o inspiraţie. Bodoiu se opri, dar nu-i dădu drumul Anei din strînsoare. Privea marea drept înainte şi încerca să-i cuprindă mărimea. Întotdeauna vrusese să se întoarcă aici, nu în pămînt. Să continue să rămînă risipit, aşa cum fusese toată viaţa. Decisese să fie incinerat şi aruncat în valuri, iar după asta, cum orice plimbare pe ţărm îi amintea de final, a renunţat treptat la băile în mare. Gândul la moartea lui îl făcea nesigur pe ceea ce trăia şi totuşi nu putea ocoli ideea propriului deces. Fusese nehotărât între a permite acestei idei să se strecoare în mintea lui şi a o ignora cu desăvârşire. Ce anume o sădise de la bun început în el nu putea spune, dar marea întărise predispoziţia asta, un soi de tristeţe surdă. Cu anii, timpul devenea tot mai mult un rest de cenuşă căzut dintr-o urnă. Marea îl făcea tot mai condensat. Realiza acum, la o revedere după 30 de ani, că nici el, nici ea, nu se schimbaseră în fond deloc. Îi provoca aceeaşi melancolie, dar nu mai găsea asta inconfortabil. Poate pentru că, între timp, Ana intrase pe uşă fără să bănuiască grijile lui, decisă să dea draperiile la o parte, să lase lumina să intre în casă, să umple salonul cu flori, să facă prăjituri în fiecare miercuri şi duminică, să şteargă de praf şi să ridice capacul picupului, să-i înlocuiască perechea de papuci pricăjiţi cu una nouă şi să-i citească presa. Cu Ana, "grozav" nu suna niciodată exagerat. Sau poate pentru că pur şi simplu îmbătrânise, iar bătrâneţea pe care o trăia nu era nici pe jumătate atât de înspăimântătoare precum şi-o închipuise el. Obiceiul lui de a născoci tot ce-i mai rău în legătură cu lucrurile care îi erau străine, lucrase pentru prima oară în favoarea lui. Învăţase să uite în mod firesc că va ajunge la capăt, fără să caute asta, fără să aştepte.
Nu era nimic pe mare. Vântul răscolea apa şi o tulbura. Era ceva pământiu în culoarea ei şi atîta linişte că Bodoiu îşi auzea respiraţia cu ritmul ei greoi, la fel de previzibil precum îi erau paşii. Nu vedea decât un cer lipit de apă.
- La o parteeee, se auzi din stânga.
Un puşti în tălpile goale şi plete castanii încâlcite, venea pe fugă. În spatele lui, un câine galben, murdar şi ud, alerga cu limba scoasă şi ochii îndreptaţi în sus. Mai pe urmă, un crâmpei de pînză colorată în roşu şi alb se zbătea cu vîntul potrivnic. Puştiul trăgea cu putere de aţa pe care o înfăşurase strîns peste palmă ca să nu-i scape. Nu avusese curajul să înalţe zmeul prea mult, dar încerca să nu încetinească, deşi tălpile i se înecau în nisip. Aşa că nu era vreme pentru ocolit. Bodoiu şi Ana îi stăteau în cale.
- La o parteee, strigă din nou.
Femeia îl apucă pe bătrîn de umeri şi îl trase în spate. Puştiul trecu prin faţa lor în ţipete. Zmeul nu dădea semne de stabilitate, dar copilul se bucura de fiecare zbatere. Ana simţi impulsul să alerge după el, apoi odată cu el şi să nu se mai întoarcă niciodată pe uscat.
- Acum puteam să ne întoarcem acasă, îi spuse Bodoiu ca şi cum înnoptaseră pe ţărm prea mulţi ani.
Nici nu întoarseră bine spatele valurilor, că Bodoiu se porni.
- Aş avea poftă de nişte orez sălbatic cu legume şi sos acrişor. Am un chef nebun să mergem la piaţă. Nu vreau să te mai duci singură de acum încolo. Vreau să mergem împreună. Cum mai arată o piaţă? Aş cumpăra un litru de vin adevărat de la ţărani. Nu bem mai mult de o înghiţitură pe zi, ţi-o jur. Mîine vreau să mergem să luăm masa la Casa Pascal pe Strada Victor Mareş. Am să sun chiar azi să îmi rezerve o masă. Viaţa e grozavă. Mereu am spus asta. Poimîine poate găsim un vînzător ambulant cu castane coapte şi...
(Les Choristes, Cerf-volant)
(Les Choristes, Caresse sur l'océan)