Te văd

Bucătăria aia era mult prea strâmtă. Aproape că mă obliga să mă uit pe geamul pe care ajunsesem să-l caut des. Îmi plăcea la nebunie să-l curăţ de aburi iarna şi să-mi lipesc nasul de el, pe întuneric. Era foarte aproape de masa la care stăteam rotind la nesfârşit linguriţa în ceaiul răcit, fără zahăr, negru. Alteori stăteam minute în şir pe scaunul din faţa ferestrei şi dezlipeam cu încetinitorul pieliţa portocalie de pe dura de caşcaval. Mirosul de afumătură mi se părea magic. În vremea asta, prin bucata de sticlă cu rame albe, decupam în linişte un crâmpei din cărămida blocului de vizavi, o antenă parabolică sau ninsorile ploioase.

Locuiam în garsoniera verişoarei mele, recent cumpărată şi renovată, la etajul 9 al unui bloc cu 10 etaje, în Militari, pe lângă Piaţa Veteranilor. Eram în anul II de facultate. Vizavi de blocul meu era un altul, la fel de înalt. Câţiva copaci înconjurau clădirile, o alee le despărţea şi o alta curgea de-a curmezişul lor, în stânga.

Prima oară i-am văzut în primăvară, la etajul 6, în blocul din faţa mea. Era un sfârşit de săptămână. Au ieşit pe balconul lor neacoperit. Stăteau unul lângă altul, cu coatele lipite de rama metalică şi palmele lăsate în aer, unite. Îşi vorbeau zâmbind. Nu se uitau decât rar unul spre altul. Îşi loveau uneori umerii şi izbucneau în râs, se uitau în jos mai mult decât în sus, îşi arătau lucruri cu degetele. Erau de aceeaşi înălţime şi el o îmbrăţişa câteodată. Întârzia cu mâna destul de mult pe ea înainte de a se desprinde. Ea era blondă. Părea vopsit. El era şaten, purta ochelari şi avea părul drept, ceva mai sus de umeri. S-a ascuns în spatele ei, a cuprins-o de mijloc şi a luat-o în cameră. De atunci i-am tot căutat cu privirea.

Uşa balconului era larg deschisă, la fel şi geamul de la bucătărie, semn că se aflau acasă. O vedeam deseori pe ea în faţa aragazului. Îmi închipuiam că face cafea. De fumat, fumau amândoi. De multe ori ieşea mai ales singură pe balcon, îşi aprindea ţigara, proptea coatele pe rama metalică şi înclina uşor capul spre stânga. Nimic din felul în care îşi umplea pieptul cu fum nu amintea de gestul unei puştoaice rebele. Părea relaxată, echilibrată şi pierdută în gânduri. Alteori ieşeau amândoi şi tăceau alături, fiecare cu ţigara lui. Vorbeau mult la telefon pe balcon. Mai ales ea. Stăteau proptiţi de tocul geamului de la bucătărie. Mai ales el. Mi se părea curios că nu-i vedeam niciodată pe amândoi uitându-se afară prin fereastra strâmtă. Întotdeauna era doar unul dintre ei. Nu-mi dădeam explicaţii de genul "era prea îngustă, cum ar fi vrut să încapă cât de cât confortabil, chiar şi îmbrăţişaţi?". Preferam să mă gândesc că e grozav să-i văd pe rând într-o parte, uniţi în cealaltă. Singuri aveau o mimică atât de serioasă, rece aproape. Când erau amândoi, toată asprimea se topea. Îi aşteptam după-amiaza, pe la 5. În absenţa lor, geamurile închise ale garsonierei aduceau a casă părăsită.

Timiditatea m-a învăţat să fac asta. Pentru mine, oamenii erau interesanţi, numai buni de privit şi de abandonat. Şi dacă eu întorceam prima spatele, era mult mai simplu să-mi justific, în avans, respingerile. M-aş fi autointitulat maestra ignorului sau indiferenţei. Aroganţa poate m-ar fi făcut ceva mai credibilă. Altfel mă trădau jocul permanent al mâinilor, paşii mici când ceilalţi erau în faţa mea, sau mari, dacă îi auzeam în spatele meu. Dar eram în stare să îi fixez cu privirea minute bune când mă aflam la o distanţă de cel puţin doi metri. Dacă nimeream accidental în grupul lor, studiul putea să continue destul de uşor pentru că nimeni nu băga de seamă cum mut capul de la unul spre altul, ca la un meci de tenis jucat pe terenuri suprapuse, în diagonală.

Întotdeauna mă întrebam unde îşi puneau celelalte rufe la uscat. Pe balcon aveau două culmi de care atârnau din când în când doar cearşafuri incredibil de albe. Semănau cu bucăţi de foaie velină umezite. Când apăreau ei doi pe fondul alb era perfect. Îi decupa din concret şi aveam senzaţia că sunt doar proiecţia minţii mele pe un ecran de cinema în aer liber. Foloseam cu ceva mai multă încredere geamul din bucătărie. Era destul de îngust, dar suficient de înalt cât să-mi ofere o vizibilitate bună. În plus, eram acoperită de faptul că locuiam cu 3 etaje mai sus decât ei. Încăpeam fix între masa şi blatul de lucru din bucătărie. Noaptea era mai uşor. Puteam să ies pe balcon nestingherită. Stingeam lumina şi eram una cu umbrele. Partea cea mai grozavă era că nu aveau nici perdele, nici draperii la cameră. Vedeam ecranul televizorului lor - care nu cred să fi avut diagonala mai mică de 100 de cm - , suspendat pe un perete. Prin dreptul lui, siluetele umblătoare.

Nu făcusem din urmărirea acestui cuplu pasiunea vieţii mele, dar nu cred că treceau mai mult de două zile în care să nu privesc spre fereastra lor minim 10 minute. Începusem să mă întreb de câtă vreme locuiau împreună, cum se comportau când se certau, ce voci aveau, cum arăta înăuntru. Nu-mi răspundeam nici prin fantezie, nici prin realitate. Uneori îmi place doar să privesc. În una din nopţi, stăteam cu spatele adus peste gura de la balcon. Era vară. În balconul lor, ca şi în al meu, întuneric. În camera lor, ca şi în a mea, lumină. O văd pe ea cum traversează încăperea dinspre stânga - de unde dedusesem cu alte ocazii că ar fi baia - spre dreapta. Goală. Păşea lejer, într-un ritm încet şi sigur. Părea că ştie exact unde se va opri. A dispărut dincolo de bucata de perete care se oglindea în geamul ce despărţea balconul de dormitor. Ceva mai târziu, în aceeaşi noapte, i-am văzut pe amândoi îmbrăţişaţi şi înfăşuraţi în unul din cearşafurile albe. Treceau camera în sens invers. Şi-atât.

Nu m-am simţit vinovată că i-am surprins atunci. Niciodată nu mi i-am închipuit că ar putea fi revoltaţi de faptul că îi urmăream. Mă gândeam că ar putea să-mi spună "Aşa şi? Ai descoperit ceva nou? Nu ţi se pare perfect normal ce vezi?" sau "Crezi că ne cunoşti? Nu ai niciun acces la intimitatea noastră, fii pe pace. Fii pe atât de liniştită pe cât suntem şi noi." Era grozav să asist la un serial fără tensiuni dramatice. Era o intrigă de la un capăt la altul fără puncte culminante. Seninătatea cu care îi vedeam mereu împreună, în faţa cearşafurilor albe, mă făcea să caut confortabil un loc jos, când coboram în stradă.

O singură dată am fost să plătesc eu întreţinerea. De obicei se ocupa verişoara mea de asta. A fost prima şi ultima oară când am păşit în scara blocului în care locuiau ei. Era după ora 6 seara. Trebuie să fi fost deja acasă. Eu stăteam la coadă, în faţa ghişeului amplasat chiar în dreapta uşii ce conducea spre lifturi şi scări. Pe fondul muzical lipsit de sens al silabelor pe care le împărţeau între ei pensionarii din faţa mea, eu stăruiam să mă întreb cum ar fi fost să coboare unul dintre ei sau amândoi şi să-i văd de aproape? Nu s-a întâmplat. Am plătit, mi-am cumpărat o îngheţată de la magazinul deschis la parterul blocului şi am pornit pe alee, spre blocul meu, să le număr ţigările fumate de la etaj - nu îmi amintesc să fi prins mai mult de trei într-o zi.

Din toamnă, au ieşit tot mai rar. La fel de lipiţi însă şi de zâmbitori. Au început să pună cearşafurile la uscat în casă, acoperind geamurile. Mă gândeam ce lumină plăcută trebuie să fie în cameră după 6:30, când eu încă nu aprind luminile şi prefer să stau puţin în penumbră. Îi mai vedeam prin ochiul geamului de la bucătăria lor. Uneori nu mai mult de un cap şi ceva din trunchi. Stăteau mult pe geam, dar nu ne-am intersectat niciodată privirile. Într-o zi, au rotit de mâner. Fereastra s-a închis.

Anul următor m-am mutat în Vitan. Noul meu balcon dădea într-o curtea interioară a clădirilor, cu maşini şi apartamente situate prea departe ca să disting ceva. În schimb, prindeam răsărituri superbe la puţin după 5 dimineaţa şi nopţi albe cu mese întinse pe ziarele de pe podeaua sufrageriei sau Pink Floyd, Bob Dylan şi Hendrix ascultaţi pe saltele. În una din vizitele mele la garsoniera din Militari, l-am văzut la staţia de metrou, Lujerului. Avea părul prins şi mâinile în buzunar. L-am privit fix poate puţin mai mult decât ai întârzia cu ochii pe un străin. Nu era nimic curios pe faţa lui. Părea că mă lasă să-l văd ca un ultim rămas-bun. Ochelarii îl făceau înţelept. Avea buze cărnoase şi o faţă osoasă, foarte masculină. Şi totuşi ceva din poziţia uşor înclinată a corpului arăta un strop de feminitate. Ştiam că pe măsură ce mă apropii va trebui să-l las în urmă. În mod straniu nu am mai simţit nevoia să mă prefac că aştept un metrou şi să mă aşez pe un scaun, vizavi de el. L-am privit până am ajuns în dreptul lui şi mi-am ţinut zâmbetul furişat. L-am eliberat doar după ce am început să urc scările. Pe ea nu am revăzut-o niciodată. Aş fi putut să caut spre balconul ei, odată ajunsă în garsoniera în care locuisem cu nici un an în urmă. Nu m-am gândit la această variantă decât după ce am ajuns din nou în Vitan. Pentru mine, vremea acestor personaje trecuse.

Acum aproape că-mi fac din timiditate un blazon. Îmi place s-o scot în lume şi s-o las să se prezinte curajoasă de la bun început, fără să se mai ascundă. Mi-a pus cătuşele la mâini în multe dăţi, dar mi-a lăsat, printre altele, un obicei din care am ajuns să fac o mică pasiune: spionajul în doze mici şi zilnice, oriunde.