Marcel Iureş s-a născut în 2 august 1951 în Oltenia. Şi-a început cariera profesională în teatru, fiind de două ori câştigătorul premiului UNITER pentru cel mai bun actor şi nominalizat de mai multe ori. Este fondatorul primului teatru independent din România, teatrul ACT, calitate în care a primit şi premiul de excelenţă al UNITER. A jucat sub regia celor mai mari nume ale teatrului românesc. A fost nominalizat pentru premiile British Theatre Awards. Marcel Iureş este singurul actor român care a făcut carieră la Hollywood. A jucat roluri importante alături de Nicole Kidman, George Clooney, Bruce Willis, Johnny Depp sau Tom Cruise. Este şi preşedintele Festivalului de Film "Anonimul".
L-am întâlnit pe Marcel Iureş în cabina sa de actor, aflată la subsolul unei clădiri de pe Calea Victoriei: oglinzi mari, două şerveţele într-un colţ şi o sticlă de apă. Neras şi îmbrăcat într-un tricou larg, puţin decolorat, singurul actor român care a jucat alături de Nicole Kidman, George Clooney sau Bruce Willis, obişnuieşte să te privească în ochi şi să-şi aprindă ţigară după ţigară. Pentru cititorii Hotnews, Marcel Iureş a povestit despre cea mai mare criză a vieţii sale dar şi despre implicarea în politică. Am cunoscut un Marcel Iureş de o modestie elegantă care poate fi însă şi foarte revoltat...
Vlad Mixich: În studenţie făceaţi parte dintr-o trupă de rock. Sunteţi mai liber astăzi decât atunci?
Marcel Iureş: Libertatea e ceva tragic. Nici nu are rost să vorbim despre ea pentru că suntem afundaţi cu toţii, omenirea, în subsolul subsolului închisorii non-libertăţii. Înotăm într-o chestie pe care ne-am creat-o, o mare artificială care e plină de dependenţă, sclavie şi aservire. Eu cred ca sunt mai degrabă un om preocupat de spirit. Asta e singura zonă liberă, şi, dacă vreţi, e o dublă libertate: libertatea de a medita la asta şi libertatea dobândită prin puterea exemplului. Eu am libertatea de a alege şi, această formă supremă de voinţa bună e cam totul pentru mine. Din asta m-am născut şi pe asta se bizuie ultimii 20 de ani din viaţa mea. Libertatea de a alege e ceva ce produce emoţie, produce mult bine în jur, nu aşteaptă nici un fel de răsplată sau răspuns. E ca un izvor care nu se gândeşte unde va ajunge. El a luat decizia să curgă, fie că ajunge în deşert, în gura unui leu sau într-o chiuvetă.
Teatrul Act este răspunsul la o mare înfrângere
V.M.: Unii vorbesc despre o aşa numită alienare pe care Internetul o aduce libertăţii generaţiilor "messenger". Sunteţi de acord?
M.I.: Dar maşinile nu induc o doza de alienare? Orice maşină te încarcerează într-o bucată de metal, ceea ce te separă cu bună ştiinţă de ceilalţi ca să ajungi mai repede şi mai curat decât ceilalţi. Apar o seamă de beneficii fictive sau cel mult temporare. Aşa cu internetul, care e doar o sculă, atât şi nimic mai mult. Faptul că se abuzează de el nu e anormal. Omul trăieşte într-un abuz permanent, într-o formă de deşănţare. Şi asta e un eufemism de a numi neruşinarea.
Nu. Noi suntem un fel de spectatori ai vieţii, uneori şi ai vieţii noastre şi a propriilor noştri copii. Nu cred că e aşa. Ei se văd, se ating, au iubite, au iubiţi, au greutăţi, au vacanţe în comun, neajunsuri, neputinţe, le împărtăşesc. Iată de fapt unde duce ideea de chibiţ al vieţii. Faptul că noi chibiţăm viaţa ne dă o falsă libertate de a comenta şi problematiza tot, având toţi un punct comun: suntem în tribune. În tribune eşti liber să faci ce vrei pentru că de fapt nu faci nimic. Când cobori în arenă şi încerci să-l salvezi sau să dai mâna cu el, atunci poate că e murdar şi transpirat, şi atunci termenii se schimbă fundamental.
V.M.: La un moment dat aţi spus: "condiţia creaţiei este criza, efortul de a te ridica din genunchi în picioare este condiţia artei". Care este criza cea mai importantă prin care aţi trecut?
M.I.: O iau de foarte departe. În clipa în care îţi dai seama că ai un mers al vieţii tale, un culoar, primul cuvânt care îţi vine în minte e dar. E un dar, nu? Al doilea cuvânt este grijă, nu? Eşti preocupat de darul primit. Comportamentul omului se susţine pe o pernă metaforică, simbolistică, şi el tot încearcă în înaintarea asta care e mai mult cădere decât înălţare, încearcă să se sprijine pe nevăzutul ăsta care este după mine, esenţialul. Asta e important. Nu văzutul; văzutul e compus din substanţă moartă şi e ca picătura de apă care se evaporă. Ce rezistă în noi este exact acest efort necontenit de a te ridica. Şi numim ridicare orice înseamnă înţelegere în profunzime.
Revin la nişte amintiri pe care îmi permit să le depăn pentru ca sunt descărcate de patimă. De fapt asta este şi funcţia victoriei, omul prin asta se tămăduieşte de orgoliu şi trufie, pentru că îşi dă seama că focul ăsta fizic, patima, imprecaţia, răzbunarea, sunt stări de lucru. Şi atunci, nemaiavându-le îmi pot permite să depăn o amintire, care s-a transformat deja în învăţătură.
În '93, în plină naştere a libertăţii câştigate, sau mai curând necâştigate, mi-am imaginat ca orice om că sunt liber. Am încercat atunci din interiorul sistemului, vorbesc de teatrul de stat, să ne exprimăm aşa cum visam înainte. Vorbesc la plural pentru că era vorba de un grup. Lucrul ăsta a produs cea mai mare reacţie în sistem. Sistemul ne-a tras un pumn în cap. Era vorba de un mare spectacol, la un teatru senzaţional, Odeon. Era Richard al III-lea de Shakespeare, într-o companie superbă. Ca orice grup profesional, ne doream victoria. Era natural şi sănătos. Răspunsul pe care l-am primit a fost devastator. Dar pericolul nu era aici, asta ţi se poate întâmplă şi în America, şi oriunde. Pericolul era să nu înţelegem, să o luăm ca o regulă de viaţă, ceva natural care ne dă lecţia asta de două mii de ani pe pământul asta. Şi atunci cădeam în acelaşi smârc în care înfrângerea prin repetarea ei confirma ideea de a fi român: înfrângerea e o parte esenţială a României, e normală. Aici intervine miracolul susţinut de propriul efort, propria voinţă. Aşa s-a născut hotărârea şi voinţa de a face teatrul Act. Teatrul Act este răspunsul de peste 10 ani la acea înfrângere. E o mare ridicare pentru mine.
Povestea drumului către Hollywood
V.M.: Apoi a urmat episodul Hollywood. Cum simţiţi, că aţi plecat în SUA sau că v-aţi întors din SUA?
M.I.: E o întrebare extrem de interesantă... m-am tot gândit la asta. Aveam pe atunci chiar înainte de plecare, în '95, câteva lucruri esenţiale. Căutam să-mi rezolv litigiul existenţial în care mă aruncase păţania de care tocmai v-am spus. Eram şomer; familie, nevoie de bani, nevoie de ceva, nevoie de tot, să mă exprim. Peste toate căutările acestea, vine unul dintre cei mai mari agenţi din lume şi-mi zice: " te-am văzut în Richard al III-lea; nu vrei să faci o carieră internaţională în film?". A fost o mare încercare, o încercare peste altă încercare. Ca orice artist care se îndreptă spre 45 de ani aveam o circumspecţie normală la vârsta aia. Mă preocupa orice altceva în afară de o carieră internaţională în film, aveam de dus bătălii aici, şi era lupta mea personală. Am îngăimat ceva în engleză, că nu ştiam decât vreo 30 de cuvinte în engleză. I-am explicat că habar n-am engleză. Mi-a spus ca nu trebuie să-mi fac probleme pentru ca o să învăţ engleza mai repede decât îmi imaginez. Şi a avut dreptate.
Apoi, am ajuns în cea mai mare agenţie de artişti din Hollywood, cu agentul meu lângă, eu neştiind că sunt într-un loc unde în America îţi poate pune Dumnezeu mâna în cap. Agentul american cu care discutam mi-a spus: "te muţi aici; începem, eşti om de 3-4 milioane de dolari pe an; ei?", a zis el. Eu m-am uitat la agentul meu bătrân, european, englez. El era în baston, îşi scrântise glezna încercând să-şi salveze pisica, să nu calce adică pe ea, el având peste 100 de kilograme. Nu zicea nimic Jeremy, şi eu am spus: "nu înţeleg, trebuie să mă mut cu toată familia aici?". "Dacă vrei, dacă vrei cu toată familia e OK. Sau numai tu stai aici. Avem planuri, interviuri peste interviuri, demo-uri". Şi eu am spus: "Nu!" El mi-a spus: "Ei nu se poate, nu eşti serios". Am spus: "Ba da, pot veni oricând". "Nu, nu, nu, trebuie să stai aici". Şi atunci, am spus că răspunsul meu e definitiv nu. Instinctiv am spus nu.
El şi-a chemat asistenţii să vadă un om nebun care nu vrea milioane de dolari. Eu i-am zis însă că vorbesc serios. Şi când am ieşit, agentul meu englez, şchiopătând, mi-a spus: "very clever, Marcel, very clever". Exista un demon în fiecare om care spune: "e pe dracu, bineînţeles", adică e un orgoliu nemăsurat, în special la bărbaţi, să fie înţelepţi, deşi ei nu ajung aşa decât rarissim. Dar faptul că mi-o spunea un mare agent în timp ce coboram din fabrica aia de făcut glorie la minut, era ceva. Răspunsul l-am primit mult mai târziu şi în două feluri. În primul rând mi-am explicat de ce am refuzat atunci, realizând tot ce am realizat în ultimii 10 ani, lucru care nu ar fi fost cu putinţă dacă mă băgam în cătuşele gloriei şi banului. Şi al doilea, care îl premerge pe primul: e mai interesant să vii din afară unui sistem, decât să stai în el. Nu a fost o alegere conştientă, ci a ales mai mult instinctul, intuiţia, presimţirea că ceva nu e în regulă acolo, că am eu o altă treabă mai importantă. Dacă iese şi aia, cu atât mai bine. Asta a fost tot. Eu consider ăsta un alt mod de a te ridica, nu ştiu cât de mare e, dar cert e ca aşa s-a întâmplat.
V.M.: S-ar spune că nu v-aţi lăsat impresionat în clipa în care a venit acel agent britanic la dumneavoastră...
M.I.: Ei, cum să nu fiu impresionat. Am rămas cu gură căscată. Cum să nu te scoată o aşa chestie din papuci. Era absolut firesc să fiu şocat.
V.M.: Dar nu vă întreabă actorii mai tineri: domnule Iureş, ce aţi făcut ca să vi se întâmple aşa ceva? Vrem să ni se întâmple şi nouă... Care e secretul?
M.I.: Eee, li se întâmplă. Totul e să laşi să se întâmple. Vasilica Tastaman avea o teorie, care venea din felul în care cădea ea pe scenă. Toţi îi spuneau: dom'le, cazi senzaţional, tuturor ni se strânge inima să nu-ţi rupi ceva. Şi spunea ea: dragii mei, secretul e să te laşi moale. Şi atunci e mai mult o prelingere în cădere. Deci trebuie să te laşi moale. Dar trebuie să ai şi noroc. Şi mie mi s-a întâmplat. Mai nou, teoriile sunt că să gândeşti pozitiv... dar aici dai într-o chestie perfidă. Mai ales în omul modern care simulează foarte mult, pentru că el e într-o vrajbă continuă şi trăieşte într-o zonă de ficţiune. Cam cum se întâmplă prin biserici: eu cred că 90% din cei care intră în biserici sunt vizitatori, la fel cum bună parte din preoţi sunt doar funcţionari. Chestia cu harul, cu credinţa, e mai complicată...
Ne batem joc de pământul pe care călcăm
V.M.: Practic, trăiţi între două continente. Unde e acasă pentru dumneavoastră? Ce e acasă?
M.I.: Acasă este pentru mine, la vârsta mea, locul unde îmi pot recunoaşte spaimele ca fiind ale mele. Depărtarea, indiferent că e prin alegere sau forţată, adaugă între mine şi mine (acolo unde trăieşte spiritul) ceva. Îmi adaugă un obstacol în interior. Nu e nimic patetic, ci e un act real. Atunci când plec cu traista mea măsor cum măsoară un scafandru oxigenul din tub, şi îndrăznesc atât cât mai am oxigen. Nu cred în turismul artistic, în simulacrul de curiozitate, pentru că la 25.000 km de casă, de România, eşti înspăimântat. Vorbesc pentru mine.
V.M.: Dar fizic, unde vă simţiţi acasă?
M.I.: Acasă fizic pentru mine e pământul ăsta pe care călcăm, de care ne batem joc, faţă de care suntem nepăsători, răsfăţaţi, chiar cinici. Tot pământul ăsta e locuit de consumatori. Consumul presupune o pierdere. Iar noi, regnul uman, mâncăm, omorâm ceva, ca să dăm naştere unor oameni care vor face acelaşi lucru la infinit. Aici intervine deşănţarea şi decăderea omului. Sigur, el e blestemat să facă asta. Dar o formă de înălţare este să te gândeşti un pic dacă nu cumva se va termină totul. Chiar aşa putem mânca la nesfârşit, devasta la nesfârşit, consuma la infinit? Şi aici vedem toată goliciunea lumii. Ecologismul, ca orice "-ism", e dubios, pentru că e o teorie. În schimb, trebuie să practicăm calitatea, milostenia şi respectul. Dacă noi nu vrem să ne sufocăm, ar trebui să ne abţinem să-i sufocăm pe alţii, nu? Atitudinea unui consumator modern exclude compasiunea, mila, caritatea. Şi aşa natura se depersonifică pentru om. Eu cred că natura e o creaţie. Nu e o persoană un copac, dar cu atât mai mult eu fiind o persoană, trebuie să am grijă de el. E un gest care nu are o mistică ezoterică, ci pur şi simplu trebuie să o fac.
V.M.: Bucureştiul îl resimţiţi ca acasă?
M.I.: Nu, nu. În schimb mă simt extrem de acasă la munte, la ţară, aşa cum e ea: batjocorită, desfigurată, şi de politica oficială din România, şi de căderea şi neputinţa oamenilor. Aici e acasă pentru mine.
V.M.: Vorbeaţi de politica oficială din România. Se speculează în presă frecvent asupra implicării dumneavoastră politice. Aţi luat parte şi la campania PDL-ului...
M.I.: E mult spus implicat în campanie. Am făcut parte din grupul de doi-trei intelectuali, figuri publice, care au apărut de două ori, o dată la începutul campaniei, şi o dată la sfârşitul campaniei lui Vasile Blaga. E mai mult o chestie de prietenie şi de intersectare pe câteva lucruri importante.
V.M.: Am crezut că aţi fost acolo pentru a face un studiu pentru vreun rol...
M.I.: Nu, nu. Încă am imaginaţie. Politica e desigur murdară... Plus că e dificil să vezi în funcţii publice oameni extrem de deştepţi care se anihilează prin faptul că devin organizatori şi administratori. Din punct de vedere politic, noi românii trăim într-o zonă tragică de multă vreme. Evoluţia istorică socială a fost discontinuă. Am avut mereu senzaţia că suntem paraşutaţi în alt timp. Progresul, ca idee, la noi a fost o sincopă, un sughiţ îngrozitor. De asta şi impactul oricărui tip de progres a fost la nivel de seism. Dar în puţine locuri din lume a existat o continuitate. Noi, românii, suntem un stat federal compus din cîteva provincii arhaice, unite de ceva miraculos: limba română. Suntem de fapt un imperiu lingvistic. Cum facem ca pe această bucăţică de pământ să rezistăm ca imperiu lingvistic în faţa imperiului global? Nu ştiu.
Mă apucă nervii când mă gândesc la cinematografia românească
V.M.: Să ne întoarcem însă la cinematografie. Spuneaţi în deschiderea festivalului Anonimul, că speraţi ca ţânţarii din Delta să-i îmbolnăvească pe toţi de boala filmului. Iată că ţânţarii din Deltă au înţepat la Cannes toată Europa... Care e secretul ţânţarilor ăstora?
M.I.: Ţânţarul de nordul Dunării are o calitate: se furişează, nu îl auzi. Dincolo de asta, eu cred că victoria stă cel mai mult în faptul că am început să fim ascultaţi. Aaaa, Mungiu, Cannes, România... E OK. Dar abia acum începe. Dacă vom rămâne doar în zonă de notorietate suficientă... şi clopotele, cât ar fi ele de mari, vibrează ceva vreme, apoi se sting. Problema e ce urmează. De ce-i mai chemi? De ce te mai duci tu să le arăţi ceva? Din păcate, tot valul asta pare a fi mai mult o întâmplare.
V.M.: Spuneţi că situaţia politică a determinat succesul de la Cannes?
M.I.: Dar nici nu contează asta. Foarte bine, dar numai să nu se oprească aici. E vorba de un efort de ţară, care presupune politici, priorităţi, fonduri.
V.M.: Există măcar vreuna dintre acestea trei...?
M.I.: Nu pare că există. Fonduri există, dar micuţe şi nu-ţi permit să intri la un alt nivel al jocului.
V.M.: Cine poate schimbă această situaţie?
M.I.: Evident ca autorităţile. Cu mai mare atenţie, cu mai mare încredere. Arta e întotdeauna un pariu, chiar şi în cele mai abundente politici culturale, în Germania, chiar şi în Franţa. Orice francez căruia îi spui că nu se mai dau fonduri de la Ministerul Culturii se enervează evident, şi sparge un geam. Atunci când arunci bani în cultură înseamnă că ai o doză de îndrăzneală. Dar trebuie să ai gândul unei investiţii, nu neapărat la nivel de afacere, o investiţie pe care nu o verifici în termeni contabiliceşti şi de profit într-un an de zile, ci în 25-30 de ani. Dar specificul nostru este îndrăzneala mică. Să sari peste un gărduleţ de un metru şi zece. Nu! Eu aici chiar am o suferinţă. Ştiu că statul român e capabil să arunce în cinema între 50 şi 100 milioane de euro. Descumpănirea mea vine din faptul că disponibilităţile financiare sunt acestea, iar nivelul la care se fac propunerile este dezgustător, este umilitor. Mă face să mă simt singur în propria mea ţară. Mă simt deconectat de propria mea cultură, pentru că eu nu am în spate propriul meu stat. Cum adică? Eu sunt capabil să produc proiecte, şi am proiecte, în termeni europeni... iar statul îmi da 300.000 euro, în cel mai fericit caz 800.000 euro.
V.M.: De ce este subfinanţată cinematografia românească?
M.I.: Nu ştiu. Asta e o întrebare la care vreau să primesc răspuns, şi sper să-l primesc cât mai repede.
V.M.: Pe cine trebuie să luaţi de guler pentru a primi acest răspuns?
M.I.: Nu e vorba de luat de guler, căci atunci când nu am ştiut, nici pe mine nu m-a pleznit nimeni, ci mi-a explicat. Nu pot deveni isteric în propria mea ţară, la vârsta pe care o am. Ar fi inadmisibil, căci asta a fost una dintre metodele extrem de perfide de zguduire a societăţii noastre, cum a făcut domnul Iliescu în '90. E vorba aşadar de a ajunge într-o zonă de contact nemijlocit, una sper eu cât de cât emoţională.
V.M.: Dar statul nu are emoţii...
M.I.: Tocmai ăsta e pariul. Aştept asta de la zona înaltă, de la zona de comandă, şi sper să pot avea această întâlnire, să putem face un montaj financiar, pe un termen măcar mediu, căci la noi totul este ce se întâmplă între două sesiuni de finanţare. Este evident că cei care se ocupă de asta, cei care sunt investiţi la rândul lor de alţii, nu sunt stăpâniţi de nici o emoţie sau mirare, poate de o lehamite şi un pic de interes că sunt plătiţi ca să-şi justifice funcţia.
V.M.: Intenţionaţi să iniţiaţi un lobby?
M.I.: Da, pe lângă puterea din România, cea executivă şi care poate lua o decizie.
V.M.: Plănuiţi o strategie de grup sau este o iniţiativă personală a dumneavoastră?
M.I.: Nu, nici vorbă, nici nu-mi trece prin minte să fiu şeful cinematografiei româneşti. Eu le pot oferi un model de proiect intraeuropean şi intercontinental. E foarte simplu şi nici măcar nu e greu. Toţi ne plângem că noi romanii avem o cultură mică, care suferă de regionalism şi provincialism. Nu e adevărat. E fals. E tot ce pot spune şi chiar demonstra.
Problema este să ne exprimăm la nivelul anilor 2008, dacă putem chiar 2020. Şi putem. Există şi resurse, avem şi poveşti. Am şi puterea metaforică, competenţele, relaţiile. Şi nu vorbesc numai de mine. Cristi Mungiu în clipă asta e o forţă. Are o mie de relaţii internaţionale. Nu se poate să-l ţii la 300.000 de euro, trebuie să-i dai trei milioane, pe baza acestui semnal, care e al ţării, că se exprima prin mine, sau Mungiu, sau celebrul Busuioc, are mai puţină importanţă. Aici venim în zonă impersonală a victoriei. Suntem doar instrumentele unui fenomen pe care scrie România. Cristi Mungiu, dacă se enervează, se duce şi face rost pe lângă cele trei milioane pe care le merită, face rost de încă zece, de la Londra, Paris, de peste tot. Trebuie să se schimbe termenii problemei, trebuie să ieşim din zona de bibliotecă. Cannes-ul şi toate premiile, pe lângă satisfacţie, şi portrete de presă, conţine o capcană: nu e afacere. Ori eu propun o afacere. Se poate aduce Disney aici, sau Spielberg, pe un subiect mixt şi făcut extraordinar. Şi atunci intram în marea familie, şi nici nu mă mai interesează dacă e europeană sau nu. E marea familie a artiştilor. Tot se vrea un mare fenomen în cinematografia românească. Nu se poate să faci mare fenomen cu 300.000 sau 800.000 euro, dar se poate face cu zece milioane. E atât de simplu că mă apucă şi nervii când mă gândesc.