Cea cu zmeura
Ea, cea care aparţine unui nicăieri se trezeşte niciunde. E prezentă în visele nimănui şi cel mai bine ştie nimic. Îşi plânge de milă ţinându-şi capul în mâinile putrezite. Cândva avea cele mai frumoase mâini. Acum sunt putrede de lacrimi.Are un program foarte strict. Se trezeşte la nu-ştiu-ce oră fixă şi scrie ca nebuna pagini albe, negre, colorate, rogvaiv. Sunt paginile universului la care visează. Scrie o carte numită Viaţă. Bănuieşte că ea ar fi personajul principal. E nesigură deşi tot procesul e foarte bine conturat.
Îi place să socializeze. Este foarte bună prietenă cu aerul şi iubeşte adierea vântului. Îi place la nebunie cum aerul trece de la o stare la alta şi cum devine el brusc nervos şi aspru. Îi plac variaţiunile. Câteodată se opreşte din tumultul scrisului şi se-aruncă în grădini. Am surprins-o mâncând zmeură în grădină sârbului (sârbul este vecinul nostru boem) Adoră să mănânce zmeură. Pe furiş. Îmi spune ca e cea mai bună zmeură, "zmeura-pe-furis". Îmi mărturiseşte stânjenită că se-nţelege bine şi cu urzicile, tot timpul puse pe şotii. "Sunt şugubeţe", îmi spune rânjind spasmodic.
Mă derutează, s-ar putea să fie nebună. Mi-e greu s-o accept dar pândesc cum se strecoară printre ore, construindu-şi propriul timp. Când e lipsită de inspiraţie se culcă pe-o parte şi scutură din picioare. Se zbate ca epilepticii. O întreb speriată ce-i cu ea, de ce se zbate aşa. "Mă scutur de negru, am prea mult negru şi-atunci îmi fug culorile. Şi cu ele şi inspiraţia". O privesc cu ochii bulbucaţi. Sunt cel puţin nebună după ea. Are un stil lipsit de orice stil. Seara zbiară. Zbiară către cer şi plânge. Îi place să plângă în fiecare seară la oră fixă. Zbiară către cer şi plânge cu capul în mâini, exact în ordinea asta. Spune că n-ar putea trăi fără asta.
Într-o zi, i-am analizat trăsăturile. Este de o frumuseţe deloc pământească, are ochii mari şi tot timpul umezi. Am dat mâna cu ea şi-am simţit-o stânjenită. Şi-a retras repede mâinile. Am crezut că e jenată de textura pe care-au căpătat-o mâinile ei. Mai târziu am înţeles că nu fusese stânjenită. Nu vroia să dea mâna cu nimeni. Mai clar, ea nu dădea mâna. Mâinile erau trofeul ei. Mâinile alea plânse, zbârcite şi pătrunse de ciudăţenia fiinţării ei.
Şi totuşi, mi-a atins mâna fugitiv aşa cum îţi trece prin păr adierea vântului care-i este ei prieten. Mâna-mi mirosea a zmeură şi a mir...
Dans: oarecare, oricum, oricând
Seminud. Muzică ambientală şi dans şovăielnic. Fără ritm, dar cu linii bine definite. Fraze scurte întrepătrunse. Linii, corp, goliciune şi un muc de ţigară care face flic flacuri în scrumieră. O îneacă. Transpiră lent, dar sigur. Nu respiră de teamă să n-alunge clipele. Un dans nebun cu sânii goi, reîntoarcere la inocenţa pe care refuzăm s-o recunoaştem, dar pe care o pândim la fiecare colţ de viaţă.Se opreşte să tragă un fum şi-ascultă ritmul şi orchestraţia orientală cu tentă religioasă, invocatoare. Fum înspre dreapta. Flic flac. Vântul trezit de energia corpului asudat şi a umbrei de linişte melodică. Nesaţ de fum şi tutun. Atmosfera o cere.
Aruncă rochia, rămâne în chiloţii negri. Este aproape goală dar e ceva ce o-mbracă. O nebunie pe care spaţiul i-o permite şi-ar vărsa o lacrimă... ofrandă momentului pe care i-l oferă timpul. Greşeşte cuvintele, scrie sacadat şi lent precum se revarsă sunetele în camera obscură pe care i-o ocupă corpul acum. Acum a fost acum câteva secunde când scria acum. Un acum continuu, invocă tu, voce suavă şi parşivă! Un ritm animalic şi nimic mai mult... Sacrificiu şi evocare a momentului pe care îl înşiruie aici în lipsă de esenţă... Dans, dans şi sunete... Să-i cânte corpul pentru câteva secunde, vrea să-l audă cântându-i ei şi spiritului: cinste şi desăvârşire a momentului pe care-l vrea asumat şi ulterior aspirat. Simfonie de cuvinte şi gânduri. N-are cum, nu-şi aude melodia trupului şi-a spiritului divin înălţat către o verticală infinită.
Se cufundă în taste şi-n obiectivarea momentului. Încearcă să-l imortalizeze şi-o să se numească... numele lui va fi dat de toată înşiruirea asta de litere. Mai dansează o mişcare. Revine. Desfătare şi certitudinea secundei împlinite individual. Trăieşte. Aşa şi-ar dansa viaţa. Fără coregraf, doar cu El... Un dans al Evei izgonite din grădina goliciunii. S-ar stinge în momente de-astea. S-ar face cenuşă, o cenuşă care să danseze în aer printre şaluri semitransparente, colorate şi unduitoare.
Dacă ar putea condensa momentul într-un singur cuvânt... Dacă l-ar putea simboliza grafic. Simplitate, trup gol, lipsă de senzualitate, doar intense senzaţii de a fi. A trăi într-o secundă, a o opri, a trage de ea, a o înghiţi, a o dansa firav şi rece pe trupuri aburinde. Muza dansează. Ea sunt muza. Cea mai simplă şi curată muză pe care-am văzut-o până acum în oglindă. Poate singura, de fapt. O muză care nu se opreşte, o zbugheşte întinzându-mi subversiv câteva sunete pe care să le trăiesc şi să le dansez.
Iubeşte acest prezent, fiecare mişcare ce o construieşte în linişte, fără a deranja vecinii. Vecinii care zumzăie cocoţaţi pe gardurile vieţii.
E o stare... Nicidecum Oarecare. Poate Oarecum, nicidecum Oricând. O s-o pândesc. Poate trece şi prin mine.