Hipocratele meu

Nu te mai cred când spui că vindeci lumea.

Prin holuri de spitale
mâinile-ţi put a mort.
Ai învăţat că poţi să stingi lumina din odaie.
Salonu-ţi geme-n paturi
bolnavi de foc de paie
sunt sute de vapoare ce nu mai vin în port.

Ţi-ai pus o haină albă
şi urli-ntr-altă lume.
Iubirea ta de oameni
se-amestecă cu spume,
goneşti din geamuri mila,
mânia ta de mâine,
şi-aştepţi să vină moartea cu sare şi cu pâine.
Tu o cunoşti...
Dar iarna se-ascund dintr-una-ntr-alta
păpuşile de ceară
şi-aşteaptă ca să vară.

De porci e plină balta,
salamu-ţi umflă burta
şi umbra care geme
din pumni îţi linge turta
şi târâie cu lene
speranţa,
că de mâine îi muţi în stradă patul.
Şi nu-i pasă că punga
în care-i dai ficatul
mai ţine-o oră, două...
El să ajungă-n satul
că-n groapa ce-l aşteaptă a început să plouă.
Şi-n dimineţi cu rouă vei auzi departe
cum trece-o umbră albă prin filele de carte.
Ce galbenă-i sudoarea...
Şi şoapta-i tună-n tine.

Când treci în lumea asta să vii şi pe la mine.