Datorii de îngeri păzitori

Când Europa oferea primele turniruri ale barajelor de calificare la Turneul final din Portugalia, noi ne fierbeam la foc mic iluziile, într-un surogat amical cu Italia. Fără miză şi fără nerv, meciul de la Ancona a fost o necăjeală în plus, pentru că ne-am scurtcircuitat pe minus agăţându-ne de orice, ca să credem, măcar o clipă, că putem fi ce n-am fost. Ori ce înseamnă altceva şi acest joc cu implicare zero şi emoţie lipsă, doar durere înfăşurată în negru pe braţele jucătorilor. Se moare în atentate şi se joacă fotbal cu gândul la morţi. Şi durerea se prelungeşte surdă pe gazon, unde Mutu nu mai e nimic din ce a putut pentru Chelsea şi ne-am minţit că ar putea fi pentru noi, iar Lobonţ se transformă în înger păzitor, parcă înadins că îngerii păzitori ai morţilor din atentate nu şi-au făcut datoria. Sau, cine ştie, de unde să am eu habar ce datorie au îngerii păzitori...

Ancona e oraşul de unde a plecat Traian spre Dacia şi unde ne-am convins că fotbalul nostru e ce a fost dintotdeauna, o provincie uneori rebelă, mereu înfrântă de propriile-i slăbiciuni şi victorii efemere. Noi nu credem în el, el nu ne mai crede pe noi. Incapacitatea de a fi moderaţi ne poartă între speranţe mincinoase şi adevăruri sfâşietoare. Ne smulgem hainele şi părul din cap imediat ce visele ni s-au spulberat într-o perfidă pasă a lui Totti, întoarsă din gleznă de Di Vaio. 1-0 pentru Italia nu e durere, cât resemnare, chiar dacă Mitea seamănă cu un mânz nerăbdător să zburde în plină primăvară. Mezinul titular duminică seara ne-a aţâţat, ca atâţia alţii înaintea sa, orgoliul şi iluziile, le-a driblat zâmbitor, înfigând teama între ficaţii noştri de microbişti frustraţi. Frustraţi că-l avem, că e al altora în acelaşi timp, că ne-am trezit cu el obligat să-l vadă pe Mutu nepăsător, în locul unui Bratu flămând de sprinturi printre italieni. Iordănescu doarme şi nu văd vreo ieşire din starea de implacabil care l-a cuprins şi pe care a transmis-o echipei. Un antrenor care se roagă iconiţelor din buzunarul de la piept pe banca de rezerve trebuie pensionat şi trimis în curtea din spate, să se îngrijească de nepoţi. Cucernicia sa, trimisă să joace fotbal, seamănă leit cu pasele laterale de care nici măcar veteranul Dorinel Munteanu nu s-a plictisit. Dumnezeul fotbalului nu s-a pripăşit la pieptul lui Iordănescu, selecţionerul invocând o divinitate acolo unde contează pregătirea, curajul şi voinţa. Îngerii păzitori au alte datorii, nu să împingă o minge la vale, sau la deal, pentru un antrenor care a uitat (sau n-a ştiut niciodată) că fotbalul e un joc.