Amantele mele o dată la patru ani (22 mai 2002)

Citiţi la Editura LiterNet ultima carte apărută:
Cosmin Stăniloiu / Jurnalul unui Zeu inventat


Ştiu trei nume de femeie la auzul cărora mă trec fiorii: Irlanda, Argentina, Brazilia. Fiecare sugerează ceva din femeia pe care o visează orice bărbat neruşinat de visele sale. Fiecare e puţin din patria sufletului meu de microbist, îndrăgostit de femeie. Şi în toate închipui, o dată la patru ani, iubiri pătimaşe consumate în neîmplinirile fotbalistice dintre Campionatele Mondiale.

Irlanda e credinţa mea de a privi înainte, făurită de-un englez (culmea!) poreclit (iar culmea!) "Girafa". Uriaşul Jackie Charton (căci de el e vorba) îl punea în poartă pe bătrânul Patt Borner şi acum 12 ani (mai ţineţi minte, la Italia '90?) Daniel Timofte a uitat că bătrânii sunt înţelepţi şi n-a putut să-l păcălească pe bunicul Patt, dintr-o lovitură de departajare. Irlanda e azi încăpăţânarea lui Roy Keane de a-i împinge pe ceilalţi spre poarta adversă. Roy e sigur cel mai mare jucător pe care trifoiul insular l-a ales să-i care norocul în iarbă. Îmi place naţionala de fotbal a Irlandei pentru că îmi plac Irlanda şi Celtic Glasgow (care e echipa irlandezilor din Scoţia), dar şi pentru că în fotbalul britanic e o vorbă: dacă n-ai un irlandez în echipă, cumpără repede unul!

Argentina e senzualitatea după care tânjesc toţi bărbaţii. Şi dacă Argentina l-a născut pe Borges, era obligatoriu să-l inventeze pe Maradona. Asta pentru a pune şi într-un teren de fotbal miracolul unei culturi crescute între cuţite de gauchos, tangouri languroase şi scriitori geniali. Fotbalul trebuia să-şi intre în drepturi în estuarul La Plata! Doar la Buenos Aires un stadion de fotbal se putea numi "La Bombonera": aroma fotbalului e ca plăcerea celor mai rafinate bomboane, pe care le împarţi de pe buze cu femei ale căror şolduri te ameţesc.

Maestrul Ioan Chirilă credea că numele sunt predestinate. Spunea că dacă te numeşti Diego Armando Maradona, n-ai cum să nu fi cel mai mare fotbalist al lumii. Cel mai mare însemnând cel mai frumos, un frumos care a adunat într-un singur om tot harul pe care îl speră orice copil care doarme cu mingea de fotbal la cap. Argentina! Ce nume frumos de femeie!

Brazilia e copilăria noastră. Fără griji şi fără regrete. E cea mai imprevizibilă dintre amantele mele fotbalistice. Niciodată nu ştii ce să aştepţi din partea ei, întotdeauna e gata să-ţi ofere extazul, la fel cum decepţia pândeşte ascunsă în părul ei cârlionţat de creolă. Brazilia e copilăria noastră pentru că păstrează simpla bucurie de a lovi mingea, nu, nu de a o lovi brutal, ci de a o mângâia, de a o dezmierda. Îmi spunea de curând un bun prieten, vorbind despre Lucio, fundaşul brazilian al nemţilor de la Bayer Leverkusen, că acesta îşi permite driblinguri de-ţi taie răsuflarea, în propriul careu de 16 metri, tocmai pentru a-şi justifica prezenţa în naţională. "Păi fundaşi care să bubuie mingea spre centrul terenului găseşti pe fiecare stradă din Rio. Puţini, căci cei mai mulţi încearcă să dribleze. Aşa că dacă vrei în naţională, trebuie să ştii ce faci cu mingea", zicea prietenul meu.

Când rosteşti acest nume, Brazilia, primul lucru pe care i-l asociezi e fotbalul. Brazilia e o nouă patrie a fotbalului, o mamă adoptivă mai frumoasă şi, mai ales, mai îmbietoare ca adevărata mamă a fotbalului, Anglia.

O dată la patru ani devin suporterul Irlandei, al Argentinei, al Braziliei, pentru toate emoţiile pe care mi le oferă meciurile jucate de ele. Ce fac atunci când trebuie să joace una împotriva celeilalte? Mă enervez pe sorţii care au decis asta, mă chinui să nu îmi îndrept admiraţia doar spre una singură şi mă rog ca meciul să n-aibă o învingătoare, doar pentru că suport greu să aibă o învinsă! Nu închei azi înainte de a vă spune cu cine nu ţin. Fac doar lista, nu vă înşir şi motivele; sunt evident subiective şi e posibil să nici nu am dreptate peste tot. Aşadar: Germania, Italia, Franţa, Danemarca, Norvegia şi Belgia. Nici una dintre ele nu poartă măcar un nume frumos de femeie!