Discursuri de escortă

Prin discurs de escortă înţeleg aici aura de discursuri despre o casă; de la discursul politic care anunţă un stil sau condamnă un edificiu (bunăoară discursul lui Hrusciov din 1954) până la devenirea fiecărei case, accidentele care au dus la modificări în proiectare şi execuţie şi care rămân povestite ca legende (petits histoires) adiacente construcţiei. Discurs de escortă reprezintă tot ceea ce nu este exprimat în limbaj arhitectural, ci adeseori verbalizat, dar care a putut fi de multe ori determinant pentru apariţia şi devenirea ulterioară a casei respective. Este orizontul pe care se proiectează casa. El nutreşte apariţia şi destinul casei şi îi condiţionează înţelegerea deplină. În absenţa discursului de escortă despre casă (care se adaugă înţelesurilor denotative şi conotative ale casei), realitatea acesteia nu este desăvârşită. Aşa se explică de ce, în absenţa acestor discursuri de escortă, ni se pare că arhitecturile interbelice ale regimurilor totalitare sunt, din punct de vedere stilistic, asemănătoare. Or, ceea ce le face nu doar diferite, dar chiar inamice, sunt exact aceste discursuri politice însoţitoare, extrem de puternice şi de influente asupra practicii.

Privim aici exclusiv haloul de sensuri atribuite edificiului. Este vorba despre o dublă aură: a) pe de o parte - prin gestul proiectării (i.e. prin actualizare, în-fiinţare) - aceasta este "injectată" în proiectare şi execuţie de către comanditar (sau gentleman-architect) şi / sau arhitect (sau master-mason). Atribuirea se petrece în virtutea unor asocieri semnificative între formă şi un anume conţinut (cultural, simbolic, atribuit prin practica tradiţiei într-o anume civilizaţie şi arie geografică), dar şi prin istorii secunde sau discursuri (verbalizate) care au determinat apariţia casei. Pe scurt, dar păstrând rezerve asupra proprietăţii termenului împrumutat din semiotică, avem de-a face cu un "discurs de escortă".

Discutarea relaţiei dintre putere şi arhitectură în cele ce urmează este centrată asupra arhitecturii edificate. Nu există îndoială că discursul despre arhitectură poate fi - şi este aproape invariabil - informat de ideologie. Arhitectura a fost folosită ca instrument privilegiat al propagandei¹, epoci întregi putând fi definite mulţumitor "doar" interpretându-se şi filosofia şi arhitectura lor². Prin spaţii şi funcţiuni, prin efecte psihice atent coordonate, se pot condiţiona în timp comportamente individuale şi comunitare³. Lucrul cu formele înzidite se produce în conformitate cu o suită de convenţii⁴ socio-culturale preexistente, care asociază forme şi atribute.

Puterea - un concept atât de imprecis şi difuz astăzi - poate interveni precis asupra semnificaţiilor "transportate" de arhitectura-ca-mijloc-de-comunicare. Cum?

1) Prin intermediul comenzii publice/de stat. Din modul în care este alcătuită tema-program, din amplasamentul sugerat, reies câteva puncte obligate ale arhitecturii finale. Un regim populist va miza pe spiritul gregar al masselor. Drept urmare, va avea nevoie de spaţii ample, care să le conţină pe acestea şi să faciliteze manifestarea acelei "uniuni mistice" între masse şi liderul charismatic.

Configurarea unor stiluri de curte este adeseori rezultatul unor negocieri extra-estetice. Programul-temă al concursului pentru Palatul Sovietelor era - în egală măsură cu cel pentru "catedrala de gheaţă" de la Zeppelinfeld şi cu tema "noului centru civic" românesc - lămuritor pentru modul în care instrumentalizarea arhitecturii se produce în primul rând prin tema de proiectare, iar apoi prin opţiunile personale de gust, ale liderilor. Este greu de crezut că Stalin sau Ceauşescu au avut viziuni estetice pe care să le impună drept normative. Cu precizie însă, ei ştiau cum nu vor să arate edificiile care să-i reprezinte şi aveau o suită de modele de prestigiu preferate⁵.

De fapt, apariţia acestor stiluri "de curte" este adeseori rezultatul unei opţiuni de tip multiple choice. Ştiind comandamentele ideologice brute ale temei, arhitecţii flatează deseori orizontul de aşteptare al liderilor ce vor aproba edificiul, prezentându-i diferite variante, apoi variante ale variantei alese şi aşa mai departe. Arhitecţii ies astfel în întâmpinarea politicului: astfel, proiectul "final" pentru Palatul Sovietelor era în fapt o variantă concentrată a celui supus iniţial competiţiei. Unui politic confuz în materie de estetică, ei îşi oferă serviciile. Ştim astăzi că, dacă van der Rohe ar fi câştigat concursul pentru Reichsbank în 1933 şi dacă sprijinitorul său - Goebbles - ar fi prevalat asupra opiniilor personale ale lui Hitler, am fi avut astăzi o cu totul altă istorie a arhitecturii. Deopotrivă Mies şi Gropius au participat la expoziţia Deutsches Volk, Deutsche Arbeit. Le Corbusier şi-ar fi oferit şi el serviciile pentru reconstruirea Paris-ului, iar în Italia a existat o bătălie aprigă pentru atenţia lui Mussolini, căruia i se oferea să aleagă între mai multe variante de arhitectură "veritabil fascistă".

2) Cazul Germaniei naziste este iarăşi reprezentativ, atunci când discutăm a doua cale majoră de "infectare" politică a arhitecturii de reprezentare: implicarea nemijlocită a liderilor. Acolo nu doar mulţi acoliţi lui Hitler comentau pe teme de arhitectură (Rosenberg, Schultze-Naumburg, Speer) sau supervizau nemijlocit ridicarea de edificii (Goring, Goebbles, Ley), dar Hitler însuşi era, precum se cunoaşte, un împătimit al edificării gigantice. La antipod se afla Mussolini, care a îngăduit convieţuirea avangardiştilor convertiţi (Terragni, Libera) cu neoclasicişti de felul lui Piacentini, Muzio (acesta derivat din avangarda milaneză) sau Michelucci (redevenit modern după război).

3) Este de urmărit modul în care arhitectura şi urbanismul pilotate de ideologia politică uzează dialogul - adeseori conflictual - între spaţiul privat şi cel public. Descrierea arhitecturii sovietice interbelice, făcută de un martor ocular străin, ne sprijină în afirmaţia abia făcută. Dacă ansamblurile de locuit ale epocii staliniste sunt privite aşa cum a făcut-o - fără cruţare, dar cu sistemă - G.M. Cantacuzino în 1941 - se observă că pieţele urbane sunt ample, brodate de faţade celebrând o clasicitate neconsumată, în vreme ce locuinţele sunt mici ca suprafeţe, doar pentru a lăsa mari suprafeţe de faţadă drept spaţiu de manifestare a propagandei.

Alegerea funcţiunilor, a modului în care acestea se relaţionează, poziţia în oraş şi, mai ales, dimensiunile, toate acestea sunt căi de penetrare a obiectului de arhitectură de către ideologia politică. Modernii au încercat să cuantifice un Existenzminimum, pe care arhitecţii locuirii colective postbelice l-au redus încă mai mult. Dar, dincolo de dimensiuni - ele însele dependente de "măsura tuturor lucrurilor", lipsite aşadar de "obiectivitate" - alte calităţi pe care le asociem cu arhitectura par a fi atribuite fie de creator, fie de "consumator". Cu alte cuvinte, devine o temă predilectă a interpretării.

Concluziile care se pot desprinde din acest text sunt trei: 1) Arhitectura poate fi "infectată" ideologic deopotrivă prin intermediul proiectării şi prin folosire. Indiferent dacă ea are sau nu în sine proprietăţi care să fie axiologic ierarhizate, aceste proprietăţi îi sunt oricum atribuite anterior (de către client şi / sau proiectant) sau prin receptare (de către utilizator şi / sau de către cel ce o contemplă). Aceasta se va produce în funcţie de agendele proprii celor două grupuri, agende care la limită pot fi a) coincidente şi b) total divergente. 2) Arhitectura poate fi manipulată politic prin intermediul funcţiunii (modificarea datelor de temă), al dimensiunilor şi al rapoartelor dintre acestea; prin alegerea amplasamentului şi modificarea violentă a acestuia; precum şi prin decizii directe de autoritate nemijlocită, ale utilizatorului: alegerea personală a arhitectului, a materialelor, a tehnicilor de edificare etc. 3) Cu cât mai pronunţat este "textul" ideologic adiacent unui edificiu, cu atât cicatricele pe care acesta le lasă în carnea oraşului rămân mai vizibile la schimbarea dramatică a funcţiunii şi / sau a rolului în geografia simbolică. Modificarea discursurilor de escortă, precum şi diferenţa între discursul de escortă şi modul în care este el receptat este adeseori datoare intervenţiilor ulterioare şi / sau a unui mod de folosire a casei diferit de cel atribuit prin proiectare. Dacă edificiul sau ansamblul reprezintă inserţii violente în contextul natural sau urban, orice modificare a funcţiunii, conform unei noi interpretări ideologice, va reţine până la capăt ceva din înţelesurile tragice iniţiale.


Note:
1. "Astfel, putem şi astăzi să descifrăm timpurile gloriose în monumente de arhitectură. Unde semnele acestea lipsesc, lipseşte şi măreţia epocii." Albert Speer: "Noua arhitectură germană", care poartă drept motto fraza: "Nici un popor nu trăieşte mai mult decât documentele culturii sale", de Adolf Hitler (1935) în volumul Neue Deutsche Baukunst, Volk und Reich, Berlin 1940, citat în Simetria (primăvara 1995 / Totalitarism) pag. 102.
2. "(...) cultura prusacă a statului autoritar, exprimată în filosofia lui Hegel şi arhitectura lui Schinkel (...)" (Frampton, 1994: 216)
3. "Dezvoltarea viitoare a Nurnberg-ului (i.e conform planului lui Speer pentru Zeppelinfeld, n.m) va putea fi controlată, eliminându-se tot ceea ce este întâmplător". Speer, op. cit, pag. 106
4. Am accentuat cu bună ştiinţă asupra termenului de convenţie. Iată câteva dintre cele mai rezistente. De ce ar fi arhitectura efemeră marginală în raport cu zidirea? Este disposable architecture americană mai puţin demnă de interpretare decât murii pe care Speer şi Hitler doreau să-i celebreze în veac prin "teoria valorii ruinelor? De ce ar fi zidirea însăşi un mod privilegiat de în-fiinţare a murilor? Este structura esenţială, arhitectură "propriu zisă"? Dar asamblarea, gonflarea, lipirea - i.e procedee proprii arhitecturii moderne din metal şi prefabricate, pânze subţiri şi finisaje uscate - nu sunt şi ele tot ale arhitecturii? Este structura trilitică mai proprie arhitecturii decât cablurile şi velaturile? Zidul însuşi a avut perioade recente de eclipsă, devenind nesubstanţiat, absent chiar, sau ambiguu prezent (i.e. complet transparent). Putem cu îndreptăţire dezasambla ierarhiile din / cu privire la edificiu, relativizând totodată argumentele de autoritate în interpretarea acestuia. Să concentrăm aşadar discuţia asupra relaţiilor dintre putere şi zidiri comandate de ea, pentru a urmări modul în care acest tip de client investeşte arhitectura cu un mesaj - şi care este acesta.
5. Hitler era fascinat de arhitectura vieneză de secol al XIX-lea, de Roma şi de eclectismul francez. Cu ocazia vizitei la Paris în 1940, Hitler a vizitat Opera, dovedind o cunoaştere detaliată a planului edificiului. Cu toate acestea, el a avut înţelepciunea de a nu-şi impune fără drept la replică gusturile, lăsând loc de manevră opţiunilor arhitecţilor săi Troost şi Speer. În ce priveşte "noul centru civic" bucureştean, potrivit mărturiilor unor martori, la vârf se menţiona arhitectura eclectică bucureşteană (blocul lui Antonescu din Piaţa Senatului este o sursă evidentă), dar mai ales Versailles. Acelaşi Versailles a revenit ca referinţă într-una din soluţiile premiate la "Bucureşti 2000", care prevedea încă trei pieţe pe laturile Casei Poporului.